În acest interviu pentru „Cotidianul”, acordat în engleză – limba în care actorii din acest film vorbesc -, Serge mărturisește că „ideea de libertate este poate, în film, cea mai importantă: libertatea de a alege și de a-ți urma visul în pofida tuturor obstacolelor, în numele pasiunii și a adevărului”. Departe de mituri și etichete, filmul explorează rigoarea, disciplina și pasiunea unui om pentru care excelența era o formă de iubire. De la alegerea unor actori faimoși, precum John Malkovich și Ben Schnetzer, care îl portretizează pe Celibidache la diferite vârste, la colaborarea cu maeștri ai fenomenologiei dirijorale și la filmarea producției exclusiv în România, acest portret cinematografic al lui Sergiu Celibidache devine o invitație la introspecție, curaj și adevăr interior.
Cotidianul: Cum l-ați ales pe actorul Ben Schnetzer pentru a-l interpreta pe Sergiu Celibidache în anii tinereții? Ce v-a determinat să îl distribuiți pe John Malkovich pentru a-l portretiza pe Celibidache în ultima parte a vieții?
Serge Celibidachi: John Malkovich este un actor fascinant, cu un repertoriu foarte vast. Acest lucru m-a atras în primul rând la el. Acea combinație unică între cultura sa extraordinar de vastă, în background, și o picătură de nebunie – care îi permite oricând o avalanșă bruscă de emoții ce poate schimba cursul unei situații – l-a făcut candidatul perfect pentru o asemenea provocare. Pentru versiunea tânără a lui Sergiu, alegerea a durat mai mult. Trebuia să găsim pe cineva care să îi semene tatălui meu, dar și care să fie capabil să conducă și să se miște cu ușurință, cu claritate și cu hotărâre în fața unei orchestre (nu este un dar universal, credeți-mă). Din acest punct de vedere, profunzimea pregătirii sale a fost cu adevărat unică, iar rezultatul este unic. În ceea ce îl privește pe Sean Bean, care joacă rolul tatălui lui Celibidache, a fost visul nostru să îl aducem în proiect. A întruchipat perfect un Demostene – orator perfect, capabil să transmită o paletă extrem de largă de emoții într-un timp relativ scurt. Este exemplul perfect al ideii „mai puțin înseamnă mai mult”. Un personaj – cheie pentru axa emoțională principală a filmului – Sergiu Celibidache.
Alegerea actorilor: între rigoare și intuiție
Cum și-au pregătit Anton Lesser, Miranda Richardson și Kate Phillips rolurile? Nu au fost actorii copleșiți de complexitatea și faima lui Celibidache?
Când a fost vorba de aspirațiile budiste, nu ne-am putut gândi la nimeni altcineva decât la Anton Lesser. Puținele scene pe care le are au fost analizate și discutate în profunzime, iar sugestiile sale subtile, care au îmbogățit dialogul, au fost absolut esențiale pentru personaj și pentru frumusețea pură a scenelor. Miranda Richardson a părut imediat cu adevărat interesată de personajul Ioanei, soția lui Celibidache, dând impresia că o cunoaște de mult timp. A existat o familiaritate pe care și-a asumat-o rapid în discuții și în pregătirea ulterioară a rolului.
Interesant este că Kate Phillips vine din aceeași școală de actorie unde a studiat și Ben Schnetzer (Guildhall School of Music and Drama), un detaliu complet întâmplător în cazul nostru. Dar am observat imediat un paralelism în abordarea lor: amândoi și-au căutat personajele cu o profunzime extraordinară, amândoi au lucrat constant cu un antrenor de mișcare și amândoi au fost extrem de atenți la detalii. Când privesc în urmă, sunt cu adevărat recunoscător că toți au acceptat această aventură. Filmul nu ar fi putut ajunge la acest nivel fără contribuția lor unică. Actorii nu au fost copleşiţi, ci fericiţi să joace într-un film despre Sergiu Celibidache. A fost o provocare pentru toată lumea.
Fenomenologia transformată în cinema
Ați lucrat cu consultanți muzicali sau biografi ai lui Sergiu Celibidache pentru ca actorii să fie cât mai credibili în scenele legate de muzică?
Nu am fi putut aborda această provocare fără contribuția unui dirijor profund familiar cu fenomenologia tatălui meu. L-am cooptat pe Konrad von Abel, fost student al tatălui meu, care are un nivel tehnic foarte ridicat și a dirijat multe orchestre de-a lungul anilor, predând totodată fenomenologia tatălui meu. Foarte metodic, el a fost fundația vitală de la care au pornit atât John Malkovich, cât și Ben Schnetzer. În plus, Ben a avut un coach de mișcare, pe Daniel McGrath – care s-a asigurat că acesta poate învăța gestica personajului în toate situațiile, la toate vârstele diferite pe care le portretiza, trecând de la lejeritatea vieții de zi cu zi la statura olimpiană prin care conducea, ferm și precis, o orchestră de pe podium.
Cum ați coordonat colaborarea dintre actorii internaționali și echipa de filmare românească pentru a menține coerența culturală și autenticitatea poveștii? Cum ați ales locurile care să reflecte parcursul internațional al lui Sergiu Celibidache?
Am angajat câțiva coordonatori internaționali importanți de departamente, care și-au ales singuri echipele românești pe baza recomandărilor noastre. Sunt încântat să spun că toți au fost impresionați de nivelul ridicat de profesionalism din România. În privința decorurilor și a scenografiei, Vlad Vieru a venit cu echipa sa extraordinară și împreună au recreat toate locurile magice necesare acestei odisei filmice. A fost o pregătire lungă, cu discuții nesfârșite, vizionări de locații și de decoruri, toate orchestrate de Vlad și de echipa sa. Dacă filmul arată atât de bine astăzi, asta este datorită efortului tuturor celor implicați, dar înainte de toate dedicării și ingeniozității echipei de scenografie, care a lucrat cu un buget clar și bine definit. Desigur, camerele lui Peter Menzies Jr. au scăldat totul în cea mai potrivită lumină.
Cum s-a născut ideea de a transforma viața tatălui dumneavoastră într-un film? De ce ați ales titlul „Cravata galbenă”?
Viața tatălui meu era un film dinainte de a putea face eu ceva! Mi-am dat seama încă din copilărie că povestea acestui om era un roman adevărat. Tot ce trebuia să fac era să aleg ce aspecte ale odiseei sale extraordinare să evidențiem pentru a surprinde esența poveștii, ținând cont de limita de două ore a filmului. În afară de faptul că a existat cu adevărat în viața lui Sergiu Celibidache, cravata galbenă simbolizează copilăria sa la Iași, inocența României pe care a lăsat-o în urmă (și pe care a încercat atât de mult să o regăsească). Este acel dor de țară sfâșietor – dorul de un paradis pierdut.
Rădăcini, disciplină și libertate interioară
Cum ați echilibrat perspectiva de fiu cu accea de regizor?
A trebuit să mă disociez foarte rapid de personaje și să mențin o distanță clară pentru a ajunge la o formă de obiectivitate. În momentul în care am știut că voi apărea și eu în film, a fost esențial să tratez fiecare personaj cu propriile trăsături, fără nicio legătură cu mine. Singurele emoții pe care trebuia să le gestionez erau cele ale personajelor. Astăzi, luând distanță, pot să văd unele părți ca fiind emoționante. Dar atunci, în timpul filmărilor, era doar despre scenariu și personaje și despre felul în care acestea se împleteau.
Ce parte din viața lui Sergiu Celibidache a fost cea mai greu de transpus în film?
Am vrut să împărtășesc o poveste extraordinară, condusă de pasiune, destin și libertate. Dincolo de biografie, filmul este o invitație la o călătorie interioară către noi înșine, spre redescoperirea relației cu părinții, cu copilăria proprie și cu țara de origine. Nu am vrut să fie o declarație de dragoste sau o reparație istorică.
Ce temă v-a fost cea mai apropiată?
Ideea de libertate este poate cea mai importantă: libertatea de a alege și de a-ți urma visul împotriva tuturor obstacolelor, în pofida tuturor curentelor, în numele pasiunii și a adevărului.
Citiți mâine partea a II-a interviului – Serge Celibidachi: Tata era la fel de sever acasă ca și cu orchestrele
💕💕💕