„Reporter la sfârşitul lumii (1978-1988). Nonficţiuni”

Reeditarea celor trei volume de reportaje semnate de Cornel Nistorescu înainte de 1989

Cuvânt înainte

Scrierile acestea nonficţionale aparţin anilor târzii ai comunismului. În mare, ultimului deceniu. Au văzut lumina tiparului între 1978 şi 1988. La acea vreme, “Conducătorul iubit” şi aparatul său de propagandă ne asigurau că ne îndreptăm spre comunism în zbor, că suntem duşi fără greş, în fiecare zi, ceas de ceas, pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Oricine scria la ziar, în revistele de orice fel, care apăreau, oricum, toate sub conducerea înţeleaptă a partidului unic, trebuia să probeze că e înarmat cu un optimism nestrămutat. Împărăţia părea să dureze încă 1.000 de ani, deşi în numai 10 ani ea se prăbuşea în lacrimi şi sânge, în minciuni şi mistificări criminale. Lumea aceea forţat optimistă îşi conţinea sfârşitul apropiat. Dar nici scriitorul la ziar, reporterul, şi nici oamenii printre care trăia n-aveau habar că nenorocirea lor are un capăt. Şi încă unul atât de apropiat.

Reportajele din volumul de faţă sunt rezultatul acestui paradox: obligaţia de a fi optimist într-o lume care se prăbuşeşte, dar despre o atare prăbuşire nimeni nu are nici o informaţie, nici măcar o intuiţie, ci doar dorinţe care par irealizabile. Cum să rezolvi o asemenea ecuaţie absurdă? Talentul, acest enigmatic “talant” evocat în Biblie, are întotdeauna soluţiile lui. Pentru că talentul e la fel de misterios ca şi viaţa, care triumfă întotdeauna.

Generaţia ’80, care şi l-a revendicat din când în când pe Cornel Nistorescu, deşi acesta, prin data naşterii, aparţinea promoţiei ’70 – universitară şi calofilă –, scria îngrijit, proaspăt, se racordase la literatura europeană şi americană a momentului şi abandonase poncifele propagandei. Cenzorii nu mai reuşeau să descifreze construcţiile literare cu mai multe etaje, uneori esopice şi care erau de cele mai multe ori contrariul a ceea ce se aştepta de la ele. În fapt, Cornel Nistorescu nu aparţine nici unei generaţii literare. Le-a transgresat pe toate, luând de la fiecare ceea ce i se părea bun şi util propriei sale edificări.

Literatura nonficţională din acest volum are toate şansele să dureze şi să depună mărturie despre o epocă din ce în ce mai greu de înţeles pe măsură ce timpul ne îndepărtează de ea. În schimb, opere de ficţiune citite pe atunci cu nesaţ devin caduce. Şi, foarte probabil, definitiv inutile. Cornel Nistorescu îşi dorea să scrie ficţiune. Noroc că nu i-a reuşit! Nonficţiunea lui va fi, poate, cel mai bun pseudoroman al acelui sfârşit de lume.

Petru Romoşan

Cornel Nistorescu salvează reportajul

Dintre genurile clasice ale jurnalisticii, reportajul este mai apropiat de textul literar, cu toate atuurile sale expresive, decât de stilul funcţional specific textului jurnalistic. Dar, din pricina virtuţilor sale retorice, el este şi total dependent de contextul ideologic, politic. E greu să acorzi azi credit aprioric unui jurnalist care publică reportaje pe temele consacrate ale epocii într-un ziar central care, inevitabil, reprezenta punctul de vedere oficial al Partidului Comunist. Şi totuşi, verticalitatea a fost posibilă, talentul s-a putut manifesta şi şi-a putut apăra subtil libertatea de care avea nevoie şi în condiţii aproape imposibile. Cornel Nistorescu este unul dintre cei mai buni reporteri de dinainte de 1989; eu aş paria că e chiar cel mai bun. Textele sale nu sunt deloc datate şi, după cum îmi rămâne să demonstrez în această prefaţă, au, recitite azi, o prospeţime pe care foarte multe cărţi de ficţiune, cu tot esopismul lor, nu o mai păstrează. Nu întâmplător, numele ziaristului a fost aşezat alături de cel al lui Geo Bogza – maestrul absolut al genului la noi. Cornel Nistorescu a reuşit să resusciteze, într-un context deloc permisiv, un gen care părea compromis definitiv. Cum? Aducându-l pe terenul sigur al literaturii, scuturându-l de prejudecata preciziei şi a utilitarismului propagandistic. Pentru a putea argumenta o astfel de afirmaţie este necesar un excurs, fatalmente lacunar, prin istoria reportajului românesc.

Reportajul la români. Ghid de utilizare

Cum primii noştri gazetari, ctitori ai presei au fost scriitorii, tot ei trebuie socotiţi şi întemeietorii reportajului literar. Gheorghe Asachi, de pildă, reuşea (contra)performanţa de a tipări, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în “Albina românească”, “reportaje” despre războiul din Portugalia fără a merge la faţa locului, doar culegându-şi datele din presa europeană, care sosea şi ea cu destulă întârziere. Intuia Asachi faptul că reportajul depinde şi de ima­ginaţia autorului, de modul în care acesta ştie să-şi modeleze propriul adevăr, pornind de la evenimente sau situaţii reale? Ar însemna să speculăm inadecvat ; mai curând, se descurca şi el cu ce avea la îndemână. Oricum, în domeniul presei scrise, opera sa este una de pionierat.

Fapt este că genul a cunoscut o explozie în perioada interbelică şi după aceea şi-a revenit cu greu, suferind maltratări ideologice sub regimul comunist. Scriitorii apropiaţi de mişcările de avangardă au fost cei care au cultivat preponderent acest gen în încercarea lor de a fugi de stereotipurile literaturii şi de a se confrunta cu realitatea cea mai concretă, cu viaţa necos­metizată. Geo Bogza, cu ale sale “Ţări de piatră, de foc şi de pământ” (1939) şi cu mai cunoscuta “Cartea Oltului” (1945), este maestrul incontestabil al ge­nului, cel care aduce, fără dubiu, reportajul în ograda primitoare a litera­turii. Din tot ce a scris Bogza, nimic nu se apropie de intensitatea şi de patosul relatărilor sale despre oamenii simpli, mineri, petrolişti, despre viaţa de la periferiile marilor oraşe. Acestea sunt paginile care nu datează din opera sa. Şcoală a făcut şi F. Brunea-Fox, pentru care reporterul ar fi trebuit să aibă un “ochi multiplu”, ca de muscă. Să înregistreze, cu alte cuvinte, totul şi să reconstituie o realitate dispusă conform unor cauzalităţi care sunt ale literaturii, nu ale cotidianului. […]

Din fericire, de prin anii ’70 începe să lucreze modelul marilor reporteri ai perioadei interbelice. Geo Bogza, mai ales, este redescoperit cu entu­ziasm. Devine un maestru, poate şi datorită unor atitudini verticale în epocă sau unor gesturi care ieşeau, oricum, din tiparul discreţiei politice a “re­zistenţilor prin cultură”. În orice caz, reportajul – care presupune şi un sâmbure romantic şi care rimează foarte bine cu aspiraţiile tinereşti de a (re)descoperi lumea sau baremi prospeţimea ei – începe să se îndepărteze de varianta lui searbădă, îmbâcsită, doldora de cifre şi de angajamente, şi să se reorienteze către naraţiunea condimentată liric. Patosul este la el acasă într-o asemenea formulă. Silvian Iosifescu, inventariind genul în catalogul “literaturii de frontieră”, observă corect că, în astfel de texte, “centrul de greutate se deplasează de la fapt la semnificaţia lui”. Ceea ce nu înseamnă că, în covârşitoare proporţie, reportajul, oricât de literar ar fi el, nu ră­mâne subordonat comandamentelor politice. Dar, cu cât este mai evaziv, mai aproape de literar, cu atât devine el mai popular. Revistele ultimelor decenii de comunism etalează multe astfel de texte; ele satisfac într-un fel enormul apetit de fapt divers, de vérité, de găsit doar în litera tipărită.

Cu toate acestea, puţini dintre autorii de reportaje se remarcă. Am­prenta personală nu-l interesează în mod special pe cititorul avid de fapte nude, senzaţionale sau măcar ieşite din derizoriul cotidian. În orice caz, se scriu, începând cu anii ’70, reportaje de toate culorile: de la cele pe linie, care idealizează marile izbânzi socialiste de pe şantiere, ogoare ori din fabricile, uzinele şi minele patriei, la cele sportive sau, mai rar, turistice. Unii, cei privilegiaţi, au şansa de a călători “afară” şi îşi povestesc experienţa în cărţi de succes. De la Ilie Purcaru la Romulus Rusan, de la Ion Andreiţă la Tudor Octavian, de la George Arion la Romulus Zaharia, de la Tiberiu Iliescu la Cornel Nistorescu, numele abundă. Nu fac excepţie nici scriito­rii consacraţi în alte genuri: Octavian Paler, Adrian Marino, Adrian Pău­nescu sunt doar câteva exemple. Revista “Flacăra”, cu izul nonconformist, dar, în fond, perfect aliniat pe care îl aduce, cultivă chiar o “şcoală” a reportajului. Deloc lipsită de reuşite, trebuie să admitem. […]

Insist: Cornel Nistorescu este un scriitor pornit în căutarea aventurii în cel puţin aceeaşi măsură în care este un jurnalist trimis pe teren pentru investigarea unui eve­niment. “Terenul” lui nu înseamnă doar şantierul, mina, fabrica, spitalul, sala de operaţie, puşcăria, câmpul, delta, marea şi alte spaţii în care viaţa poate atinge performanţe nebănuite, ci şi, sau mai ales, masa de lucru ori, mai aproape de natura genului, carnetul de notiţe, unde faptele şi oamenii des­coperiţi se dispun conform unei logici care este a scrisului, nu a ritmului cotidian. De altfel, cu prilejul unor insert-uri confesive, autorul expune şi motivaţiile meseriei sale. Aşa se face că uneori reportajul nu mai este rela­tarea unui eveniment sau prezentarea unei persoane, ci povestea despre aven­tura descoperirii acelui eveniment sau a acelei persoane. “E mult mai simplu să inventezi un om decât să-l descoperi într-un furnicar”, spune scriitorul. Iar ceea ce ar fi trebuit să fie povestea unui om devine, în cele din urmă, povestea căutării acelui om şi asamblarea portretului său din relatările altora (“Omul care a auzit copacii cântând”). De fapt, reporterul se lansează în cău­tarea unei imagini poetice mai curând decât în dibuirea unei experienţe de viaţă ; aceasta, atunci când există, are sens doar dacă ilustrează respectiva imagine poetică. De aceea, intervievarea omului cu pricina nici nu mai are loc. […]

Ficţiune-nonficţiune nu mai reprezintă, oricum, un criteriu legitim. Un text este literar dacă reuşeşte să stârnească emoţia. Emoţia estetică. Iar re­portajele lui Cornel Nistorescu excelează la acest capitol. Nu doar datorită întâmplărilor relatate, culese ca atare din realitate conform convenţiei genului, ci mai ales graţie modului de a le pune în pagină. Realitatea nu este pri­zată şi redată cu indiferenţă, ci este reconstruită, reinventată.

Construcţia primează în mai toate reportajele lui Cornel Nistorescu, iar ea este vizibilă, deşi nu ostentativă. Textele au o anumită naturaleţe, o francheţe, asigurată adesea prin asumarea naraţiunii la persoana I şi printr-o empatie care câştigă. Autorul nu scrie la rece, cu detaşarea aseptică a jurna­listului obişnuit, ci este un martor implicat al evenimentului pe care îl re­construieşte ; se pierde şi el în lumea pe care o descrie, aceasta fiind şi sursa patosului şi a lirismului care uneori inundă benefic pagina. Simptom nu doar al unei bune tehnici (astăzi scrisul jurnalistic se deprinde din manuale), ci mai ales al talentului, sintaxa, topica împrumută adesea ritmul alert, urgenţa evenimentului propriu-zis, iar relatarea exactă, gri lasă oportun locul stilului indirect liber sau dialogului. În reportajele lui Cornel Nistorescu nu se aude doar vocea autorului, ci şi vocile oamenilor, ale “personajelor” (e posibil ca ghilimelele să fie în plus). Reporterul are nu dar ochi, ci şi ureche¤; personajele sale nu sunt deloc banale, nici atunci când nu fac nimic ieşit din comun. De pildă, muncitorii din proza “Masa de şipci”, care este, ca majoritatea textelor din al doilea volum, o veritabilă nuvelă, sunt tot atâtea tipologii, deşi rămân, în esenţă, nişte lumpenproletari descoperind lumea cea mare prin fotografiile soioase din foile revistelor străine în care un bătrân strungar, Rudy, îşi împachetează slănina. Ideea este mai curând lirică decât epică, mai ales că totul este relatat cu o nostalgie caldă, în pofida precarităţii vieţii de tânăr ucenic într-un atelier. Poate de aici şi setea ulterioară de a cunoaşte lumea colindând-o… […]

M-aş putea opri la multe alte exemple. Cărţile de reportaje ale lui Cornel Nistorescu se citesc şi azi cu mare interes şi, de multe ori, cu sufletul la gură. Eu unul cred că el va rămâne în istoria presei româneşti nu doar prin activitatea sa de după 1990, ci şi prin aceste texte de tinereţe, pentru că ele se află în domeniul sigur al artei literare ; politicul şi tot ceea ce este legat de el îşi poate afla legitimarea în posteritate doar atunci când atinge excelenţa sau oroarea. Or, scena politică românească se zbate de ani buni într-o mediocritate cu efecte, ce e drept, dramatice pentru cei mulţi.

Spre deosebire însă de majoritatea jurnaliştilor de mucava, înregimentaţi, Cornel Nistorescu are o profesie de bază. El este reporter. Adică un scriitor extrem de viu.

Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (n. 1978, jud. Constanţa) este conferenţiar doctor la Catedra de literatură română a Facultăţii de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iaşi. Este autorul, între altele, al studiilor “Utopia negativă în literatura română” (2008) şi “Inorogul la Porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir” (2 vol., 2013).

Mocanii

Într-o epocă destul de tulbure, demult, un glumeţ a scris cu cărbune pe un zid “Până aici e revoluţie, de aici începe comuna Ceru-Băcăinţi”. Era prima casă dincolo de Mureş, o casă mică, cu o singură încăpere, ridicată pentru brudar. Dincoace de apă zumzăie şi acum civilizaţia. Trec autoturisme străine, în război au apărut tancuri şi convoaie militare, mai târziu motociclete, maşini de curse, autocare, globe-trotteri, o lume cu adevărat europeană, simpatică, trăsnită, fremătând de idei, trăind pe fugă, visând cai verzi pe pereţi şi grăbindu-se spre nu se ştie unde. Dincolo de graniţa de apă şi sălcii plângătoare se întinde imperiul pietrei stăpânit de mocani. Sunt singurii oameni care se încumetă să intre şi să trăiască în singurătate. Un fir de apă se scurge pe fundul unei prăpastii. Valea e o urmă de topor îm­plântat în piatră. Pe o parte şi pe cealaltă a tăieturii stau agăţate casele. Dacă ai avea un număr mai mare la bocanc şi ai aşeza piciorul de-a curmezişul pârâului, ai putea gâtui firul limpede şi cristalin de apă rece. Vara, când focul arde în pietre, pârâul seacă. Dar, când se pornesc ploile torenţiale, se aude întâi un uruit sinistru, amplificat de păduri şi văgăuni, o imensă maşinărie cosmică apropiindu-se ca un bolid şi oamenii strigând, apa, măă, apaa, şi cine-i pe drum o ia la fugă spre coaste şi cade, urcând şi-n genunchi, numai să scape de limbile flămânde ale animalului galben de furie, mestecând stânci, căruţe şi arbori, cai şi garduri, blocuri imense de granit şi calcar. De sus, din pridvorul unei case, se aude doar un freamăt, un fel de muzică a pre­facerii geologice. La câteva ore, totul se linişteşte. Rămâne valea unsă cu mâl, împodobită cu rămăşiţele unui adevărat desfrâu vegetal, fără nici o urmă de drum. E atâta piatră de parcă s-ar fi dărâmat Turnul Babilonului. Şi totuşi, mocanii trebuie să ajungă acasă. Prin pietre, carul merge de parcă ar avea roţi pătrate şi ar fi tras pe o pardoseală de marmură. Un lan de pumnale ascuţite ca briciul abia aşteaptă o tăietură în carne. Şi totuşi, mocanii se grăbesc. Nu pentru că ar pierde filmul la televizor sau ar începe teatrul şi pierd biletele, nu pentru că s-ar închide alimentara sau ar aştepta un telefon de la cine ştie cine. Mocanii se grăbesc spre casă oriunde s-ar afla numai ca să-şi adape vitele, să le rânească şi să-şi dezlege câinii. Au reparat drumul de o sută de ori. De o sută de ori l-a distrus apa. Au venit specialiştii cu utilaje, cu măsurări, au calculat, au trasat şi l-au refăcut. De câte ori l-au terminat, a ţinut până la prima ploaie. Au ridicat şi stâlpi pentru curentul electric. Au fost culcaţi ca nişte spice de grâu. Şi totuşi, mocanul se grăbeşte. Când e prăpăd, merge pe creastă. Dar nici pe creastă nu e uşor. De o parte şi de alta pândesc prăpăstiile. Fiecare pas, fiecare metru e un chin. De la Bulbuc până la Mureş e nevoie de o zi. De la Mureş până la Alba sau la Cugir mai trece o jumătate de zi. De ce nu folosesc un autobuz? Pentru că, în clipa când ar apărea, şi mistreţii ar pufni în râs. Nu rezistă nici caii, darămite o maşinărie. Caii au picioarele prea firave pentru a scăpa de cuţitoaiele drumului. De obicei, mocanii nu cresc cai. Se ţin greu şi folosul e mic. Boii, mari cât elefanţii, sunt singura scăpare. Rezistă la piatră, la greutate, la drumul pieziş, la buşteni şi la sălbăticiuni. Boul e înţelegător şi cuminte, nu răceşte şi nu se sperie. Dacă îl baţi, e bine, dacă îi vorbeşti frumos, e bine, dacă se rupe osia, e bine, poţi să porneşti liniştit la drum, te duce încet şi sigur până în deşertul Patagoniei. Când un mocan pierde un bou, se petrece o nenorocire. Parcă i-ar muri un frate. Cine n-are boi e un fel de nimeni. Nici câinii nu-l latră. Mocanul nu-şi bate vitele, nu le blestemă, dar nici nu li se închină şi nu le pupă în bot. Le respectă. Ridică şuri şi grajduri călduroase, cu ziduri de cetate. Le acoperă cu viţă sălbatică şi iederă. Seamănă cu nişte forturi. Şi casele le face din piatră făţuită de ape. Gardurile, tot din piatră. Seamănă cu nişte metereze de apărare. Coteţele se fac tot din piatră. Se acoperă cu lespezi. Jgheaburile sunt din piatră. Cuptoarele sunt din piatră. Numai sufletele nu. Mocanii au şcoală. Pe la jumătatea satului, unde era un loc mai drept, au ridicat din piatră cea mai mare clădire din sat, o risipă de spaţiu, cu cinci-şase încăperi luminoase în care să înveţe copiii. Doi sau trei ani au zidit la ea în fiecare du­minică. După ce-au acoperit-o şi i-au tencuit pereţii, s-au bucurat, crezând că şcoala le va schimba viaţa. Câţiva ani, a mers. A fost învăţător, au fost copii, s-au ţinut ore, s-au dat serbări, au venit inspectori. Dar n-a funcţio­nat mult. Mai întâi, pentru că bătrânii au mai pierdut din entuziasm. În primii ani şi-au lăsat copiii la fiecare oră. Pe urmă, au început să-i trimită la vite, la pădure, la poame, la fân. Şcoala a murit încet. I-au bătut uşile în scânduri şi învăţătorul s-a pensionat. Cu cinci-şase elevi nu mai putea func­ţiona. Ca să înveţe, ei se adună dimineaţa şi pleacă în grup la Ceru-Băcăinţi. Acolo sunt copii şi sunt profesori. Dar pentru asta trebuie să facă mulţi kilo­metri pe vale sau să scurteze drumul luând-o peste munte. De obicei, o iau peste pentru că e mai scurt şi ajung mai repede. Dintre mocani n-a ieşit nici un savant. Câţiva profesori, unul sau doi ofiţeri şi nişte muncitori. Mocanul se îngrozeşte că ar putea pierde încă două braţe, că va trebui să lupte singur. De ce să înveţe copilul? Să zicem că merge la şcolile mari, ajunge savantul savanţilor, e dat în cărţi şi prin ziare, lui la ce-i foloseşte? Cine va sta lângă el în ceasurile morţii? Ştiinţa? El are nevoie de prunc să stea acasă, să pună mâna şi umărul la greu, să poarte rostul gospo­dăriei, să facă şi el prunci şi să-l îngroape pe cel bătrân în grădină. Acolo se învaţă ştiinţa cea mai folositoare. Pământul pietros este suprema academie.

Un copil de mocan valorează cât doi bărbaţi de oraş. Face orice. Su­portă oricât. Nu se teme de nimic. Poţi să-l trimiţi noaptea în pădure şi el se duce liniştit. Dacă încerci să pui mâna pe el, te muşcă, te zgârie, te loveşte cu o piatră, e în stare să-ţi dea în cap şi pe urmă să te întrebe, ce vrei de la mine?, nu puteai să-mi spui frumos? Un pui de mocan poate să poarte două sute de oi, să le mulgă, să le ajute să fete şi să le păzească de lup. El n-are jucării. Nimeni nu-i face cadou maşinuţe, păpuşi, mingi, baloane, puşti, trenuleţe electrice şi alte comédii. Pruncii mocanilor se joacă la vite, cioplesc figurine, vara se scaldă în pielea goală, iarna urcă pe sănii şi chiuie. Uneori improvizează un balansoar din plante agăţătoare, îl prind de o creangă groasă şi se leagănă la umbra pădurilor groase în care dorm vitele la amiază. Când se înfierbântă, au un joc, un fel de-a prinsa prin crângurile tinere de mesteceni. Trec din mesteacăn în mesteacăn cu agilitatea unui animal sălbatic şi urlă, râd şi se batjocoresc cu dragoste. Când îi cu­prinde urâtul, încep să ăuie. Şi asta e o artă. Îşi fac palmele pâlnie în dreptul gurii, trag adânc aer în plămâni şi lansează peste prăpăstii un semnal sonor de o mie de ori mai clar decât rachetele de semnalizare folosite de cer­cetaşi în nopţile de război. De pe celălalt munte, bătrânul îi răspunde cu vocea lui groasă şi calmă. Ţipetele lor pot înspăimânta un oraş; în munţi nu este decât un ecou de trăsnet şi o căldură mistuitoare. Când ajunge între copii de oraş, puiul de mocan se sperie şi tace chitic. Nu ştie să patineze, n-a urcat cu liftul şi nu are habar cum se porneşte un casetofon. De obicei, se miră. E păcălit cu tot felul de nimicuri, e trimis la o femeie să ceară forme de copii sau să aducă o găleată cu curent electric. Şi se duce. Ia fie­care cuvânt în serios. Dacă ai zis, înseamnă că aşa e. Pe urmă roşeşte până în vârful urechilor. Dar tace. Înghite mereu. Şi pe neaşteptate sare, ai impresia că te-a lovit locomotiva sau o turmă de elefanţi, te zdrobeşte şi nu e decât o mână de om dezlănţuită sălbatic. Te lasă lat şi pleacă spunând “apoi eu zic că nu-i bine să te mai legi de mama mea”.

Un mocan singur e o statuie mişcătoare. Doi mocani înseamnă o familie. Trei mocani la un loc fac cât o divizie de infanterie. Au fost soldaţi adevăraţi. Au luptat, nu glumă. Abia după război au aflat că exista şi un fel de linia a doua, unde era mai cald şi se murea mai puţin. Dar şi războiul le-a folosit la ceva. I-a purtat prin lume. Ţin minte gloanţele de argint, tu­nurile rapide cu bătaie de 120 de kilometri, generalii înţelepţi, oraşele dărâmate şi ultimele cuvinte ale muribunzilor din alte ţări. În treizeci şi cinci de ani n-au terminat de povestit. Descriu totul cu lux de amănunte, încet, cu migală, pocind nume de ofiţeri şi de râuri, scăpând câte un “mama lor de bandiţi!” şi dând peste cap încă o ulcea de pământ plină cu rachiu de şaizeci de grade.

Patru mocani într-un singur loc înseamnă o nuntă sau o înmormântare.

Ei nu cunosc nici una din micile ticăloşii ale limbii române. Nu spun bonişor. Zic bon sau zapiscă. Nu spun pâinică. Zic pită. Nu-i auzi spunând maşinuţă. Zic maşină. Nu spun cafeluţă sau berică. Limba lor e săracă şi nu suportă pantofiori, ceiuţ, şefuleţ, căniţă, chefuleţ, nasol şi mişto. Ei zic bocanci, cafea nu beau, berea o dispreţuiesc şi-i zic pişvasăr, zic bestie şi mare mahăr, apa e apă, piatra e piatră, naşterea e naştere şi, câteodată, naşterea mă-sii, câinele e câine şi viaţa, viaţă.

Mocanul nu se îmbolnăveşte de două ori. O singură dată şi bine sau niciodată. N-are încredere în doctori. Se pricepe la ierburi şi la rădăcini. Când se loveşte şi curge sânge, urinează pe rană şi se leagă cu o zdreanţă dintr-o cămaşă ruptă. N-a auzit de concediu medical. El nu traversează depresii, stresuri, psihoze, nu suferă de claustrofobie şi nu înghite pilule. Nu merge niciodată la spital. Eventual, e dus cu carul când mai are puţine zile şi e trimis înapoi. Racul e singura boală care îl sperie. Dar şi atunci moare în picioare, întorcând fânul sau fluierând albinele. La moartea fiecărui mocan se prăbuşeşte o statuie şi urlă un câine.

În Cer, cele patru anotimpuri au cu totul altă istorie şi înfăţişare. Primăvara se retează crengile pomilor şi se ară. Pe o pantă ca acoperişul casei vitele merg greu. Şi totuşi, în fiecare primăvară acoperişul lumii e răscolit până la os. Brazda se trage de-a latul coastei şi, când ajunge la capăt, se în­toarce fierul. Numai prostul întoarce glia spre vârful dealului. Boabele se pun cu o semănătoare de lemn sau se aruncă din poală. Se prăşeşte de mai multe ori. La fiecare lovitură, sapa cântă ca o toacă şi dă scântei. În iulie începe cositul. Miresmele de paradis îi mângâie sufletul. Încep să pornească mătcile stupilor şi mocanul ştie să le fluiere. Le îmbunează cu flori şi le cântă, şi roiul se aşază în grădină pe o creangă şi de acolo îl duce înapoi într-o coşniţă de nuiele. De multe ori bate grindina. Nuci de gheaţă albesc întinderile. Pomii seamănă cu bărbaţii. Iau totul de la capăt, mai înfloresc o dată şi rodesc în chinuri. Dar rodesc. Toamna se culeg prunele şi se coseşte otava. Fânul nu se coboară acasă. Mai bine ridică şuri pe munte şi poartă vitele la ele. La sfârşitul lui octombrie, începe seceratul ovăzului şi pânda la porumb. De obicei, vara este prea scurtă şi boabele rămân lăptoase. Când se coc, trebuie păzite. Dacă lipseşte o singură noapte, le-a pierdut. Coboară o turmă de mistreţi şi strică până la ultimul ştiulete. Mocanul, după cină, îşi ia cojocul şi câinele. Aprinde focuri în cele patru colţuri ale holdei şi aşteaptă să audă guruitul mistreţilor prin pădurea de brazi. Atunci se ridică şi strigă, huo, boală, huo, şi de la alte focuri i se răspunde, huo, huo, huo, şi muntele îi răspunde, huo, huo, şi cei de acasă, întorcându-se în somn, mormăie nedesluşit, iar au venit mistreţii la cucuruz! Grâu se semăna în alte vremuri. Se tăia cu secera şi se bătea cu îmblăciul. Se măcina la râşniţă sau la moara de apă şi se ţinea în hambare. Mocanii, de când există, s-au închinat grâului. Au descântat seminţele, au intrat curaţi în holdă, au simulat sacrificii şi naşteri. Acum nu se mai seamănă grâu. Ca să se coacă, e nevoie de două veri. În preajma casei se pun câteva straturi de legume…

Primăvara, vara, toamna şi iarna mocanul mai are o treabă: turma de oi. De când dă colţul ierbii până la prima zăpadă, oile trebuie purtate prin munţi. De dimineaţa până seara, fac drumul dintr-o vale în cealaltă. “Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai.” Şi cine umblă cu oile pe gura raiului? te întreabă mocanul. Muntele e raiul şmecherilor! Al mocanilor, nu. Oaia e un animal blestemat. Umblă mereu de parcă ar vrea să facă ocolul pământului, pe căldură se înghesuie în cele mai spinoase tufişuri, se sperie de orice, pute, behăie, se încarcă de ciulini, fată unde nu te aştepţi, varsă laptele ca o sălbatică sau te lasă s-o mulgi şi la urmă ţi-l spurcă. Plouă, ea vrea să mănânce, se balegă în mijlocul izvorului şi strică apa, stă ca adormită în faţa lupului şi se lasă mâncată, umblă prin ploaie şi vânt şi te sufocă putoarea ei, de ce s-o cânt, zice mocanul, cine a mai făcut-o şi pe asta Sfânta Pa­ras­chiva, e o stricată, tu dormi şi ea o şterge pe muntele celălalt şi-acolo stă nemişcată şi nu-i auzi talanga şi o cauţi luni de zile şi la urmă abia mai găseşti un smoc de lână, singura rămăşiţă de pe masa lupilor. Pierderea turmei este egală cu moarte. De aceea mocanul ia mielul plăpând, îl poartă în braţe şi-l întăreşte la căldura trupului, ca mai târziu să-l alerge prin râpi şi prin moină, să-i behăie la urechi în toate ceasurile de somn şi să-i împută corpul şi hainele cu o putoare care îngrozeşte oraşele, să-l facă să doarmă în colibe friguroase şi umede, blestemat de mii de ani să vină în urma oilor, bâr, oiţă, bâr, fire-ai a dracului, cu botul tău ca un castravete, şi să nu se poată bucura de nici o clipă, dimineaţă sau amiază, înserare sau noapte, indife­rent de anotimp, cu urechea la câini şi cu ochii la miei, învelindu-şi picioarele în obiele nespălate, noroite, şi luptându-se cu singurătatea, folosind fluierul pe post de carabină împotriva singurătăţii, cioplind la nesfârşit bâtă după bâtă, înflorind-o pe fiecare şi aşezând-o ca semn al trecerii lui, privind pă­durea şi iarba şi simţindu-se tâmp în neputinţa de a înţelege o taină care parcă totuşi există. Singura lui certitudine e câinele. Dincolo de câine se întinde necunoscutul. Este o graniţă între el şi lume. Un câine mocănesc face cât zece javre. Nu-i o caricatură. Şi duce o viaţă de câine. Pentru asta primeşte un boţ de mămăligă, pe care uneori trebuie să-l împartă cu stă­pânul. Şi moartea şi-o împarte cu el în două părţi egale.

Când ultimul mocan dintr-o familie fără copii se stinge de bătrâneţe, casa rămâne pustie. Se dărâmă singură. În câţiva ani devine o movilă de piatră. O acoperă iarba şi bălăriile, cresc câteva tufişuri şi totul reintră în ar­monia sălbatică a muntelui. Să mori e foarte uşor. Mai greu e să sapi o groapă. În cele mai bune locuri, pământul are cel mult o jumătate de metru grosime. Restul e piatră. Într-o palmă de pământ n-ai cum să îngropi nici un câine, darămite un om. Groapa morţilor se construieşte ca o casă sau ca o fântână. Cere aceeaşi trudă. Vin înainte de înmormântare. Aleg locul, îl mărginesc cu patru ţăruşi şi se pun pe săpat. Sparg piatra cu răngile sau cu târnăcoapele. Ca la fântâni. Bucată cu bucată, fărâmitură cu fărâmitură, scobesc un pat în stânca rece şi curată. Alţii cioplesc o cutie din scânduri groase de stejar, fără ornamente şi abţibilduri. Simplă, dreptunghiulară, pe măsura mortului, o cămaşă din lemn verde, grea ca plumbul. Se adună câteva familii, vine un popă, pun sicriul într-un car tras cu boi şi pornesc spre grădină. După ce-l aşază în spărtura cu pereţi colţuroşi, aruncă întâi piatra, pe urmă, deasupra, puţinul pământ. Primăvara, înainte de încolţitul ierbii, sădesc un pui de măr. Mocanii nu au cimitire, sunt singura civilizaţie care-şi ţine morţii acasă. Şi cei care trăiesc ţin minte locurile în care au fost în­gropaţi părinţii, bunicii şi străbunicii. De ceilalţi nu mai ştiu nimic. Există numai livezile de meri. Ele ţin pământul amestecat cu pietriş să nu por­nească la vale, ca spinările de piatră ale muntelui să nu rămână golaşe. Unde se duc morţii? O vreme au crezut că se duc pe lumea cealaltă. Acum pur şi simplu se duc. Nici unul n-a revenit din livezile cu meri. Umbra lor n-a răsărit niciodată peste întinderile groase de zăpadă. Mocanii au o bise­rică. E un fel de casă zidită din piatră, cu acoperiş ţuguiat. O ţin ferecată şi închisă cu lacăt. Popă nu au. Ar trebui să vină unul dintr-un sat îndepărtat şi chiar vine călare, dar mocanii nu au timp să-l asculte. Dumnezeu are treburile lui, ei le au pe ale lor. Ca şi Iacov, unul dintre ei s-a luptat cu Dumnezeu, l-a biruit şi a câştigat dreptul de a trăi singur cu seminţia lui, departe de câmpii şi foarte aproape de cer. Şi totuşi, într-o bună zi, cineva a furat o icoană mare de lemn şi a vândut-o. Mocanii s-au făcut foc. Ce-i aia capodoperă? Icoana e icoană şi nu se fură! Şi ce dacă nu mai mergem la biserică? Au făcut scandal de moarte. Până la urmă au reuşit să readucă icoana. Dacă a fost acolo, acolo să stea în vecii vecilor.

Urmaşii lor au pierdut din statornicie. Se trag spre câmpie, chiar dacă pe pământul drept părinţii lor s-ar fi simţit stingheri. S-au mutat şi în apar­tamente de bloc şi au devenit orăşeni. De la muntele de piatră au fugit la muntele de beton. Au renunţat la râşniţe, la mori, la vite, la grădini, la stupi şi la oi. Poate că tocmai lipsa acestora îi va transforma în nişte înfrânţi. Pu­terea lor ar fi în stare să schimbe lumea, dar oraşul a inventat o mie de şme­cherii prin care forţa unui om să nu conteze mai mult decât un bâzâit de muscă. Un bătrân a trăit o sută şapte ani. Ceilalţi mor pe metereze. Chiar dacă nu dau nimic de pomană, munţii nu pot rămâne singuri. Greul e numai pentru cei care nu pot. Şi plânsul. Nu s-a descoperit încă nebunul, pute­rea sau armata care să-i poată dezlipi de piatra aproape stearpă. Comuna lor are 75 de kilometri pătraţi, cât o mică metropolă. Treizeci sau patru­zeci de grăniceri, ţărani din Năsăud, au ţinut în loc armata lui Napoleon. Opt sute de mocani fac cât oastea lui Alexandru Machedon. Şi, dacă e pace, coboară cu desagii pe umeri, cu căruţele, şi se strigă prin târguri, cască ochii la minunile tehnicii, cumpără ceva, strâmbă din nas şi zic că nu-i adevărat.

La împrăştierea seminţiilor pe faţa pământului, ei au ales munţii. Trupul lor a strigat fără cuvânt: acolo este locul nostru, acolo vom înflori şi acolo vom pieri. În oricare altă parte vom fi nimic! Şi au stăpânit piatra. Ea le-a ascuţit mintea şi le-a oţelit puterea. Ei au încălzit-o şi i-au dat viaţă. S-au urât şi s-au atins cu dragoste. S-au spintecat cu ură, au căscat între ei pră­păstii de nepăsare şi munţi de iubire. S-au măcinat împreună pentru că s-au născut în acelaşi loc. Cine va da mocanilor un drum mai omenesc va construi prima şosea spre paradis. Pe asfaltul celest, care grele, trase de boi cu­minţi vor trece ducând în ele statui vii – ultima legiune de soldaţi, trimisă în lume de munţi spre a veghea curăţenia aerului.

Cornel Nistorescu

Din volumul “Reporter la sfârşitul lumii (1978-1988) nonficţiuni”, Editura Compania, 2013.