Retrospectivă Edward Hopper, la Grand Palais

Hopper, un pictor realist, dar enigmatic

Omul care încarnează arta americană prin excelenţă a fost înainte de toate un îndrăgostit de Paris. De la Impresionism la Noul Val, cultura franceză i-a influenţat opera şi viaţa lui Edward Hopper (1882-1967) de la un capăt la altul. Este ceea ce relevă o “Retrospectivă Hopper” deschisă la Grand Palais între 10 octombrie 2012 şi 28 ianuarie 2013.

Edward Hopper a fost pictorul american care s-a interogat despre mutaţiile lumii moderne, despre angoasele contemporane ale omului şi ale epocii sale. Operele sale reprezintă imaginile solitudinii şi absenţei, dar şi ale liniştii ca şi ale altor enigme ale existenţei. Fiecare dintre tablourile sale este o expresie a existenţialismului, a sentimentelor celor mai bizare şi a absenţei sentimentelor. Ele sunt probabil pure construcţii mentale. Operele sale sunt probabil printre reprezentările cele mai puternice ale angoasei umane şi ale artei contemporane.

Operele prezentate în muzeu sunt împărţite în două mari părţi: una este consacrată anilor de tinereţe ai lui Hopper, cu evidenţierea pictorilor contemporani lui pe care i-a descoperit la Paris şi care l-au inspirat. A doua parte ne arată artistul în plină maturitate cu picturile sale emblematice.

Seară albastră

Născut la New York, n-a aparţinut niciodată vreunei mişcări artistice sau vreunei şcoli. Dar s-a interesat de operele lui Manet, Daumier, Courbet, Degas, Gauguin şi Van Gogh.

Edward Hopper a locuit de trei ori în Franţa, între 1906 şi 1910. Instalat într-o pensiune a misiunii americane a Bisericii Baptiste, tânărul pictor a locuit în rue de Lille, la doi paşi de Luvru şi de Sena, de-a lungul căreia picta primăvara Parisul, Saint-Cloud, Charenton…

Un pictor al tăcerii oraşului în Masă pentru doamne

Paleta lui s-a luminat, depăşind tonalităţile întunecate cu care-l învăţase profesorul lui de la Şcoala de Artă din New York, Robert Henri. Tuşa a devenit mai scurtă, ruptă, aşa cum o dovedeşte lucrarea “Luvrul şi Sena”. Mult timp după ultima sa călătorie în Franţa, Hopper îşi amintea de contrastul resimţit la întoarcerea sa în America: “Totul mi s-a părut teribil de frust şi grosolan. Mi-au trebuit 10 ani pentru a mă vindeca de Europa”. Iar la 80 de ani mărturisea: “Cred că sunt încă un impresionist…”, scrie în catalogul expoziţiei Gail Levin.

Pod peste Sena

Un prieten intim al pictorului, artistul şi criticul de artă Guy Pène du Bois, va deplânge, în 1931, tablourile pariziene ale lui Hopper, care “se pare că au căzut complet în uitare”, de când “el a devenit prin excelenţă pictorul scenei americane”. Du Bois nu uitase originalitatea acelor lucrări din tinereţe. Mai ales “Bistro”, în care “se vede o cafenea mică, izolată într-un peisaj pustiu, desigur alături de fortificaţii, pe terasa căreia două sau trei figuri flegmatice sunt aşezate la măsuţe rotunde”. Hopper evocă, în marginea tabloului, o posibilă intimitate ce contrastează cu strălucirea decorului monumental şi pitoresc totodată. Faţada întunecată şi penumbra schiţează o teatralitate care, fără îndoială, părea ilicită în ochii tânărului puritan american.

Casă la ţărmul mării

Când şi-a întreprins în 1976 cercetările la „Muzeul de Artă Americană” din Whitney, Gail Levin, autoarea catalogului raisonné Hopper, a descoperit existenţa unei pânze de mari dimensiuni, neidentificate, acoperite de fum de ţigară şi pe cale de a fi împrumutată unuia dintre “prietenii” muzeului. Ea a ajuns la concluzia că este vorba despre “Seara albastră”, o capodoperă de tinereţe a artistului, respinsă de critici singura dată când a fost expusă, alături de un tablou mai mic, “Colţ de stradă din New York”, într-o expoziţie de grup la “Mac-Dowell Club” în New York, în 1915. Un jurnalist considera atunci că “Edward Hopper nu reuşise cu adevărat «Seara albastră», care reprezintă un grup de parizieni, băutori înveteraţi de absint, în timp ce «Colţ de stradă în New York» era foarte realizată. În acest din urmă tablou există o plenitudine a expresiei pe care o cauţi zadarnic în «Seară albastră»”.

Fereastră

Imaginarul lui Hopper s-a născut din experienţa lui pariziană şi s-a hrănit din nostalgia lui pentru cultura franceză şi pentru ceea ce a însemnat aceasta pentru el, adică ruptura cu educaţia lui puritană în sânul Bisericii Baptiste din Nyack, unde familia l-a trimis la “şcoala de duminică”, un curs de educaţie religioasă ce predica temperanţa şi condamna dansul.

Eliberat din acest corset, Hopper a realizat la Paris acuarele vesele, caricaturizând femeile “uşoare”, ca în “Fiica plăcerii”, “Tipa din Belleville”, “Grizeta”, “Demimondena”…

În mai 1907, într-o scrisoare adresată mamei sale, Hopper vorbea despre carnavalul de la mijlocul postului mare (Mi-Carème), explicând că este “una dintre cele mai importante sărbători ale anului”. Era carnavalul în timpul căruia l-a întâlnit pe clovnul care figurează în “Seara albastră”, ca şi pe o femeie “cu figura pictată într-un alb atroce în lumina soarelui”. Singurul studiu pregătitor pentru acest tablou este o schiţă a omului cu caschetă, aşezat în partea stângă a tabloului, intitulată “Proxenetul”.

Ultimul său tablou, un omagiu la “Copiii Paradisului”

Răsăritul soarelui

Când a început să practice gravura, în 1915, Hopper a ales mai mult subiecte inspirate din sejururile sale în Franţa, în pofida criticilor dure cu care a fost primită “Seara albastră”. A numit patru dintre gravurile sale “Infanteriştii”, “Bariera”, “Doi porumbei” şi “La fortificaţii”. “Doi porumbei” este o aluzie la o fabulă a lui La Fontaine şi reprezintă un cuplu îmbrăţişându-se, în timp ce “La fortificaţii” reproduce un loc fotografiat deja de Eugène Atget, a cărui operă, a mărturisit mai târziu Hopper, o admira.

Excursie în filosofie

La întoarcerea din ultima călătorie în Europa, pictorul a traversat o perioadă dificilă, care l-a constrâns să devină creator de reclame comerciale. Dar nicio vicisitudine n-a reuşit să înăbuşe dragostea lui pentru limba franceză şi simţul umorului. Stă dovadă o însemnare scrisă la puţin timp după instalarea lui la New York: ”Hopper. Casă fondată în 1882”, apoi, în franceză, lista exhaustivă a competenţelor sale: “pictură în ulei, gravură, acvaforte, cursuri de pictură, de desen şi de literatură”, dar şi “repararea lămpilor electrice şi a ferestrelor” şi, ironic, “lecuirea rapidă a bolilor spiritului”. Acest ataşament pentru limba şi cultura franceză se poate citi în ansamblul operei sale. Şi, mai ales, în ultimul său tablou, “Two Comedians”, inspirat din capodopera lui Marcel Carné, “Copiii Paradisului”. Hopper se reprezintă aici sub trăsăturile mimului Baptiste Deburau (interpretat pe ecran de Jean-Louis Barrault), alături de soţia sa, Jo, o Colombină în vârstă şi ea de 84 de ani, pentru o ultimă ieşire din scenă. Cuplu francofil, deşi nu le plăcea să călătorească împreună în Franţa, Edward şi Jo fuseseră atât de încântaţi de film încât rămăseseră în sală să-l vadă a doua oară. Îţi vine în memorie celebra replică a lui Garance (Arletty): “Parisul este atât de mic pentru cei care se iubesc ca noi cu o dragoste atât de mare!”.

Şoimii nopţii

În anul căsătoriei lor, în 1924, Jo i-a oferit lui Edward frumoasa monografie a lui Paul Jamot despre Degas, care tocmai apăruse în Franţa. Hopper a continuat ani de zile să-şi organizeze tablourile după o linie oblică topindu-se către un punct de fugă din ultimul plan al picturii, manieră frecvent întâlnită la Degas. Se pot face mai multe comparaţii între diferite tablouri ale celor doi pictori, cum ar fi între “New York Movie” şi “Interior” (Violul). Acolo unde americanul nu s-a mulţumit să se inspire din linia de fugă a francezului, a păstrat totuşi poza bărbatului în picioare lângă uşă din tabloul lui Degas. Critica a relevat mai multe împrumuturi de la Degas în operele lui Hopper. “Magazinul de bumbac de la New Orleans” este amintit de pictura “Birou noaptea”, din 1940, a lui Hopper.

Automat, într-o cafenea pariziană

Hopper dispreţuia critica naţionalistă mărginită. Refuza să fie pus pe aceeaşi linie cu Thomas Hart Benton, John Steuart Curry sau alţi “artişti provinciali” sau “Pictori de scene americane”. “Mă înnebuneşte această poveste a «scenelor americane». N-am încercat niciodată să pictez «scena americană» aşa cum o fac Benton, Curry şi pictorii din Midwest. Consider că pictorii «scenei americane» au caricaturizat America pe care eu doream s-o reprezint”.

Fascinat de fizionomia Oraşului Luminilor şi de Impresionism

Cei doi comedianţi se inspiră din Les enfants du Paradis

A fost marcat de impresionismul francez, cu referiri la Pissarro, Renoir, dar şi Sisley, care au rămas mult timp reperele sale de inspiraţie subterană permanentă. În 1906, scria fascinat de fizionomia Oraşului Luminilor: “Străzile foarte vechi şi faţadele sunt înclinate conferind o fizionomie masivă şi impozantă caselor. Buticurile sunt colorate în roşu sau verde. Pe acoperişuri se pot zări sute de coşuri care dau un aspect particular orizontului, iar mansardele acoperite de ardezie gri sau zinc acoperă cu acelaşi gri-albăstrui tot ce este în jur”.

Edward Hopper s-a interesat şi de viaţa pariziană, pe care o reprezintă în numeroasele sale desene, de franţuzoaice pe care le consideră seducătoare.

Pont des Arts din Paris

La 80 de ani, Hopper se considera impresionist, dar urmărea filmele lui Tati şi Godard.Criticul şi comisarul de expoziţii american James Thrall Soby evoca într-un text din 1948 “pericolul încercării de a stabili o apropiere între Hopper şi un artist atât de cultivat ca Degas. În timp ce arta francezului vine din marea tradiţie a picturii franceze şi italiene, Hopper, comparat cu el, este un pictor autodidact, lucrând în cadrul unei moşteniri culturale mai sărace”. Dar criticul american era prost informat. Hopper era un mare cititor al lui Victor Hugo, Paul Valéry, Marcel Proust şi André Gide. Iubea ilustraţiile unor artişti ca Albert Guillaume şi Jean-Louis Forain, îi admira pe Degas, Gustave Courbet, Edouard Manet şi Charles Meyron, aprecia cineaşti ca Marcel Carné, Jacques Tati sau tânărul atunci Jean-Luc Godard.

New York Movie

În 1927, în perioada în care scria articolul său despre John Sloan, Hopper afirma că “America trebuie, acum sau într-un viitor apropiat, să taie cordonul ombilical care o leagă de Franţa”. Înţelegea totuşi că artiştii americani aveau mult de învăţat de la arta europeană. “Să aştepţi de la America o artă nouă şi în întregime originală înseamă să nu fi înţeles nimic din lecţiile Istoriei. Aceasta ne arată că arta unui popor decurge în mod logic din arta unuia sau mai multor popoare. Se înţelege de la sine că noi pământuri trebuie colonizate de popoare străine ale căror principii etice şi estetice contribuie la evoluţia lucrurilor într-un mediu nou”.

Peisaj maritim francez

Arta lui Hopper merită să fie considerată în întreaga ei complexitate acordând locul real strălucirii Oraşului Luminilor din care tânărul artist s-a hrănit în anii formării şi care a rămas întotdeauna pentru el o sursă fecundă de inspiraţie.

Josephine Nivison, pictoriţă recunoscută, desenatoare de presă, s-a căsătorit cu Edward Hopper la vârsta de 41 de ani. Relaţia lor a fost în egală măsură profundă şi furtunoasă. Jo scria în “Jurnalul” ei că, într-o ceartă conjugală, cerându-i lui Edward să-i dea trei motive pentru care se căsătorise cu ea, acesta i-a răspuns: “Ai părul ondulat. Cunoşti rudimentar franceza. Şi eşti orfană!”. Nu-i făcuse el curte recitându-i poezie franţuzească? “A început să recite Verlaine pe stâncile plate ce mărginesc malul râului la Gloucester, în Massachusetts, îşi amintea ea. Când s-a întrerupt, eu am continuat. A fost surprins”. Hopper a scris chiar şase versuri ale poemului, “Luna albă”, pe un tablou în care pot fi văzuţi amândoi privind luna şi turnurile catedralei Notre-Dame din Paris, oraş în care nu fuseseră niciodată împreună.

Soarele la balcon

Expoziţia de la Grand Palais acordă un spaţiu larg anilor de formare ai lui Hopper, sejururilor sale pariziene şi artiştilor francezi care l-au influenţat: Degas, Marquet, Vallotton. Dar scopul retrospectivei este mult mai larg şi acoperă întreaga carieră a pictorului american. Pot fi văzute opere emblematice, ca “Nighthawks” sau “Office at Night”, dar şi tablouri mai puţin cunoscute şi la fel de enigmatice. Didier Ottinger, comisarul expoziţiei, a dorit să descopere publicului întreaga creaţie cu influenţele ei multiple.

La întoarcerea în Statele Unite, Hopper a continuat să prezinte în expoziţii opere inspirate de Franţa. Dar la sfârşitul anului 1924 se poate observa o ruptură în opera lui Hopper, legată de nostalgia faţă de Franţa. Creaţiile pictate în exterior devin rare, iar cele de acţiune şi suspans ale vieţii americane se multiplică. El devine pictorul vieţii şi realităţii cotidiene, cu compoziţii în care apar personaje enigmatice şi solitare, cum ar fi portăreasa cinematografului, căzută pe gânduri, din “New York Movie”, din 1939.

Strip tease sau Girlie Show

El se interesează şi de arhitectura caselor, a oraşului, de căderea luminii în interioarele închise şi de personajele surprinse în tăcere şi solitudine. Pânza “Morning Sun”, din 1952, constituie un exemplu marcant al evoluţiei picturii lui Hopper.

Temele recurente în anii de după război, liniştea, privirile, gesturile suspendate, visări în universuri pustii, câştigă în picturile sale, ajungând chiar la dispariţia subiectului, ca în “Room by the Sea”, pictat în 1951, unde nu rămâne decât o uşă deschisă direct spre profunzimea mării.