Richard Strauss şi Giuseppe Verdi pe scene austriece

„Salome”, după 100 de ani de la premiera absolută

Punerea în scenă a operei „Salome” de Richard Strauss, la „Volksoper” din Viena, este o tentativă, nu întru totul reuşită, de a ieşi din repertoriul obişnuit.Producţia vine la 100 de ani de la premiera absolută, când orchestra a fost dirijată chiar de compozitor, iar senzualitatea operei a fost un adevărat şoc.Se ştie că „Salome” este o operă dificilă nu numai din cauza conţinutului ei, ci mai ales din punct de vedere muzical. Interpretarea partiturii presupune solişti excepţionali, cu voci pline de forţă. Exigenţele vocale pentru rolul titular sunt volumul şi forţa unei soprane dramatice, combinate cu aparenţa şi comportamentul unei adolescente. Ambitusul rolului este încă mai problematic, acutele fiind aproape anormale chiar pentru o soprană, în timp ce notele grave ating registrul alto.

Ceea ce s-a dovedit şi în această producţie vieneză. Este drept că Annemarie Kremer este o artistă magnifică şi a reuşit să dea greutate rolului. Are un minunat tibru de soprană, luminos, dar nu foarte puternic, ce a fost acoperit din când în când de orchestră, în pofida eforturilor dirijorului Roland Böer de a atenua sonoritatea acesteia. Din păcate, după părere criticilor, orchestra a cântat tot timpul prea tare pierzându-se din această cauză multe rafinamente ale complexeipartituri.

S-a remarcat mai ales vocea viguroasă a baritonului Sebastian Holecek, în Jochanaan, care a conferit rolului o prestanţă scenică deosebită. Acelaşi lucru se poate spune şi despre soprana germană Irmgard Vilsmaier, cu o excelentă prestaţie în rolul Erodiadei. Wolfgang Ablinger-Sperrhacke a creat un Erod complex, între teamă, fidelitate faţă de jurământ, dezgust şi lăcomie, dovedind o articulare expresivă şi o dicţie impecabilă. În rolul Narraboth, a răsunat frumoasa voce de tenor a lui Jorg Schneider, în timp ce tânăra Martina Mikelic s-a distins în Paggio printr-o fină muzicalitate. Scenograful Laurent Castaingt a conceput un turn monumental, ce aminteşte în mod surprinzător faimoasa pictură a lui Jan Brueghel, „Construirea Turnului Babilonului”. În acest decor masiv, regizoarea franco-germană Marguerite Boras a punctat mai ales pe sobrietate, şi mai puţin pe erotism, prezentând-o pe eroina principală nu ca pe o „vampă”, ci ca pe o fecioară foarte tânără, folosind şi o seamă de metafore stilizate, ca în cazul dansului celor şapte văluri. Salome nu se dezbracă în tipul acestui dans, cum prevedea libretul, şi nu este ucisă, ea rămânând nudă abiaîn final, aşteptându-şi parcă moartea din dragoste.

Criticii vienezi s-au întrebat de ce Volksoper a montat această operă atipică, mult prea complicată pentru posibilităţile acestui teatru, cu atât mai mult cu cât ea se găseşte în repertoriul permanent al „Staatsoper Wien”, unde este prezentată în fiecare an.

Impresionantul Christ-catarg din Otello

„Otello” cu tunete şi trăznete

Un „Otello” emoţionant, atât din punct de vedere muzical, cât şi scenic, a fost prezentat la Opernhaus din Graz.Fulgere au traversat întunericul. Tunete au răsunt puternic în spaţiu. Podeaua scenei s-a înălţat şi s-a coborât în mod repetat, ca o navă. Corul s-a mişcat tot timpul.

La Opera din Graz, în producţia „Otello” de Giuseppe Verdi, Stephen Lawless a ştiut să creeze o atmosfeă densă şi sugestivă încă de la prima scenă. O figură a lui Christ, de mărimea unui om, suspendată, amintea de catargul unei nave, mişcându-secu putere. Acest Christ a apărut în repetate rânduri, cum ar fi în timpul „Credo”-ului al lui Iago, când acesta dă cu dispreţ o lovitură de picior figurii căzute la pământ, care, de această dată, poartă o beretă de bufon, ca şi personajul.

Regizorul britanic a demonstrat astfel poziţiaanticlericală şi ironică a compozitorului în confruntarea cu religia, ca şi contrastul între Bine şi Rău, între Lumină şi Întuneric, prin fascinanta atmosferă luministică. Scena este aproape goală, scenografia aparţinându-i lui Frank Philipp Schlossmann, numai cu pânze albe, transparente, cu un scaun şi un pat, în timp ce pe pereţi se găsesc motive din Judecata de Apoi, ce par inspirate de picturi vechi. Montarea este bogată în idei, inteligentă şi îmbogăţită cu numeroase detalii simbolice.

Dirijorul Johannes Fritzsch a condus cu mână forte orchestra din Graz,obţinând o interpretare remarcabilă, mizând pe detalii. Furtuna şi pasiunile intense au sunat exact aşa cum trebuie.

Frank van Aken a interpretat eroul titular convingător, un personaj extrem de gelos, ale cărui emoţii pline de furie şi nebunie explodează în mod repetat. Solistul, cu o voce viguroasă a reuşit un rol excelent, mai ales în acute.

Gal James a fost o Desdemona emoţionantă, iar James Rutherford, un Iago în costm de Arlechin sau de bufon de Curte, cu o voce vibrantă în registrul grav.

Cu un frumos timbru de tenor, proaspăt,s-a distins Taylan Memioglu în Cassio, iar Dshamilja Kaiser a fost convingătoare în Emilia, cu o voce cristalină. Corul, extrem de agil în mşcări s-a remarcat printr-o mare omogenitate.