Pe 7 iulie, întrebat dacă SUA vor trimite mai multe arme în Ucraina, președintele Trump a răspuns afirmativ. ”Trebuie să o facem, nu pot să se apere de unii singuri. Sunt loviți puternic. Trebuie să trimitem mai multe arme”. Mulți analiști de politică externă din America și Europa au salutat declarația președintelui și au răsuflat ușurați. Cu șase zile înainte, administrația Trump suspendase livrările unor arme în Ucraina, argumentând că este necesar un inventar al stocurilor de muniție din America. Decizia a fost primită cu dezamăgire, cu panică si furie. Unii congresmeni, inclusiv din Partidul Republican – au spus că măsura este contraproductivă și nu servește scopului administrației de a-l obliga pe președintele Vladimir Putin să accepte un proces de negociere.
Situația haotică a livrărilor de arme pentru Ucraina este relevantă: o pauză va fi inevitabilă la un moment dat. Și, pentru că armata SUA și industria de apărare sunt suprasolicitate și copleșite de numeroase conflicte în regiuni diferite ale lumii, este foarte probabil ca o situație similară privind livrările de arme să se întâmple din nou.
Toate acestea se pot reduce la o afirmație: SUA fac prea mult, iar aceasta este consecința unei politici externe a supremației americane care este depășită, dar pe care Washingtonul continuă să se bazeze. În general, dominația este mâncătoare de resurse, o strategie care urmărește să mențină statutul SUA de cea mai mare putere mondiala, să-i țină pe adversari pe o poziție de inferioritate și pe aliați cât mai aproape de SUA. Menținerea dominației asupra sistemului internațional este regula, iar administrațiile SUA, democrate și republicane, au căutat să se asigure că puterea americană nu are rivali și nu va fi contestată.
O asemenea strategie a funcționat în anii 1990 și 2000, când America era la apogeul momentului său unipolar, iar rivalii – Rusia și China – erau prea slabi și neinteresați să reziste politicii americane. Momentul unipolar al Washingtonului a trecut. Poate că SUA sunt încă superputerea lumii, însă nu mai sunt hegemonul care poate face tot ce dorește.
China, a cărei economie a crescut de 15 ori de la trecerea in secolul 21, este puternică acum (dacă nu cea mai puternică) din Asia la nivel economic și militar și are capacitatea de a contrabalansa Washingtonul în vecinătatea sa asiatică. Rusia se confruntă cu probleme demografice și economice – pe lângă războiul din Ucraina care omoară zilnic sute de tineri ruși – dar este condusă de un om care vrea să folosească forța pentru a menține ce a mai rămas din sfera de influență a Moscovei. Politica externă americana nu a reușit să se adapteze la o ordine mondială care devine tot mai multipolară și în care puterile mijlocii din Africa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est sunt în căutare de noi oportunități.
Asta este o veste proastă pentru administrația Trump, pentru că o politică externă inteligentă necesită în primul rând un diagnostic corect al politicii internaționale. În schimb, avem de-a face pe mai departe cu vechea strategie, care creează mai degrabă probleme decât soluții.
Dominația mondială nu este o întreprindere lipsită de riscuri. Așa cum ne arata istoria recentă, ea poate duce la orgoliu nemăsurat, la gândire pe termen scurt și la un sentiment al importanței exagerat, în care fiecare provocare internațională – indiferent cât de mică – este văzută ca un mare pericol. Prioritizarea – a vedea care sunt interesele vitale pentru securitatea și prosperitatea SUA, unde trebuie direcționate resursele și care sunt provocările care trebuie lăsate în seama aliaților și partenerilor – este ignorată și factorii de decizie americani comit eroarea de a crede că America este singura țară care are responsabilitatea și capacitatea de a rezolva problemele lumii. Este încă valabilă afirmația făcută în 1998 de fostul secretar de Stat Madeleine Albirght: America este „națiunea indispensabilă”.
Trump se plânge mereu că aliații din Europa și Asia nu-și asuma partea lor din povara apărării, însă asta nu înseamnă că America a renunțat la dorința de a domina lumea. În ciuda reorientării de la lupta împotriva insurgențelor din Orientul Mijlociu către îndiguirea Chinei așa cum arată documentele strategice ale Pentagonului din ultimul deceniu, postura SUA rămâne una globală, împiedicând reorientarea clara către Indo-Pacific despre care vorbesc atât de mult strategii americani.
A te agăța disperat de o hegemonie care pălește înseamnă să periclitezi pregătirea militară pe termen lung, înseamnă să desfășori resurse militare la mii si mii de kilometri fără să te gândești la o strategie pe termen lung, înseamnă să consumi resurse militare la un nivel la care actualele capacități de producție nu se pot ridica. În cele din urma, aceste decizii se vor acumula și vor genera situații delicate, precum cea cu care SUA se confruntă în Ucraina.
Ultimii doi ani sunt plini de exemple de greșeli de politică externă. Planificarea strategică a fost sacrificată de dragul unor măsuri pe termen scurt și pentru reacții la evenimente. Adesea, asta se traduce în a trimite și mai multe trupe, avioane și sisteme antiaeriene în Orientul Mijlociu și de a deprioritiza alte regiuni, precum Asia, despre care, paradoxal, Pentagonul spune că sunt prioritatea sa. În loc să delege responsabilitățile către parteneri, America insistă să preia mereu inițiativa și astfel îi demotivează pe aliați să-și asume responsabilități, adică exact opusul politicii urmărite de Trump.
Când hutiții din Yemen au început să atace navele în Marea Roșie, cei care au folosit rachete interceptoare de circa un miliar de dolari au fost americanii, nu statele europene sau statele arabe din Golf. Asemenea interceptori sunt doriți de Ucraina, iar planificatorii de la Pentagon îi doresc și ei, pentru potențiale conflicte cu China. Când Iranul a început să lanseze drone și rachete balistice asupra Israelului, luna trecută, tot SUA – nu europenii, nu statele arabe – au intervenit pentru a le intercepta. Potrivit Haaretz, SUA au folosit in 12 zile de conflict jumătate din interceptorii THAAD pe care industria americană îi produce într-un an. Nu este de mirare că planificatorii americani sunt obligați să-și facă inventarul.
Poate că, pentru moment, administrația Trump a reușit să aducă o coerență în ce privește livrările de arme în Ucraina. Însă, dacă America va continua să se amăgească cu ideea că poate fi prezentă oriunde și oricând, să nu ne mai mire dacă vom vedea un nou episod al armelor pentru Ucraina, dar într-o altă versiune.
deja ucrainienii utilizeaza roboti de lupta ,pierderile rusilor sunt incomensurabile,astronomice
Ok, azi între 13-14,30 au jucat bătuta pe zona Odessa rusnacii destul de puternic.
Tot inainte cu Trump sionistul pentru Pace batjocoritor spre razboi total cu Rusia. In August se va trece la pasul urmator. Acest conflict se va sfarsi rau pentru Amerlocia si UE. Slava Z.
Pe ultimul interval de 30 de zile pentru care avem date statistice, Rusia e înregistrată cu 215 pierderi, adică 7-8 (șapte) soldați pe zi (unități, nici măcar zeci darămite sute cum pretinde articolul).
„Contractul” dintre Europa occidentală și SUA a fost că europenii vor folosi dolarul și sistemul financiar al SUA la schimb pentru protecție militară; noi nu ne plângem când cumpărăm dolari ca să plătim petrol pe care l-am putea cumpăra în lei; nu ne plângem când băncile noastre asigură capitaluri pentru companiile SUA – care își permit să spulbere când vor și cum vor companiile europene de pe piață; nu ne plângem când furnizăm SUA bunuri în schimbul hârtiilor (fără niciun fel de valoare reală) verzi; deci SUA de ce se plânge atunci când este pusă să-și plătească datoriile?!