S-a stins regizorul Giuseppe Bertolucci

Scenaristul şi regizorul Giuseppe Bertolucci s-a stins la vârsta de 65 de ani. Fiu al poetului Attilio Bertolucci şi fratele mai mic al celebrului Bernardo Bertolucci, Giuseppe şi-a dorit dintotdeauna să facă cinema.

Crescut la Parma, într-o atmosferă intelectuală, a moştenit probabil dragostea pentru film de la tatăl său, care a fost şi critic de cinema, şi desigur, a fost influenţat în alegerea profesiei şi de exemplul lui Bernardo Bertolucci.

Şi-a început cariera ca asistent de regie al fratelui său la pelicula “Strategia păianjenului”, în 1969, fiind apoi coscenarist la filmele “Ultimul tango la Paris”, în 1972, “Novecento”, celebra frescă socială, în 1976, şi “La Luna”, în 1979.

În 1971 a colaborat la mediumetrajul “I poveri muoiono prima”. În anul următor, în cadrul unui program experimental al telviziunii italiene, a realizat primul său film important, “Andare e venire”, o combinaţie de ficţiune şi documentar, filmat într-un loc ce va deveni emblematic pentru creaţiile sale, o gară.

A realizat apoi un portret al fratelui său în timpul filmărilor la “Novecento”, o privire fascinantă asupra enormei maşinării cinematografice puse în funcţiune pentru unul dintre cele mai marcante filme italiene ale acelui deceniu. Gianni Amelio avea să semneze şi el o peliculă despre această montare excepţională, “Bertolucci secondo il cinema”.

În 1975 a scris şi monologul pentru teatru “Cioni Mario di Gaspare fu Giulia” pentru Roberto Benigni, cel pe care îl va distribui, doi ani mai târziu, într-unul dintre filmele sale.

Alături de Roberto Benigni

Tot în domeniul documentarului, Giuseppe Bertolucci a filmat Festivalul Tineretului Comunist Italian de la Rimini, din vara anului 1976, “Se non è ancora la felicità”, concentrându-se asupra dezbaterilor privind violenţa şi drogurile şi mai puţin asupra aspectelor ludice ale evenimentului.

Giuseppe Bertolucci a abordat lungmetrajul de ficţiune cu “Berlinguer ti voglio bene”, în 1977, care a relevat talentul exploziv al actorului Roberto Benigni, ale cărui deliruri verbale şi monologuri satirice au devenit rapid un punct de referinţă în panorama noului tip de comedie italiană. Alături de el, regizorul a distribuit o actriţă legendară a cinematografului din Peninsulă, Alida Valli, despre care spunea: “Pentru mine, Alida Valli este un fel de personaj-totem care încarnează esenţa unei actriţe”.

Cu Roberto Benigni regizorul va lucra din nou, în “Tutto Benigni” (1986), un fel de reportaj despre un turneu estival al actorului prin oraşele italiene. Colaborarea lor a continuat cu scrierea scenariului, regizat chiar de Benigni, “Tu mi turbi”, în 1983, “Non ci resta che piangere”, co-realizat cu Massimo Troisi, “Il piccolo diavolo”, în care Benigni este şi protagonist, alături de Walter Matthau.

La moartea lui Giuseppe Bertolucci, Roberto Benigni a mărturisit presei italiene: “Îi datorez totul, m-a învăţat să trăiesc. Am petrecut cu el anii cei mai frumoşi ai tinereţii mele. Era prietenul meu. Primul meu prieten, primul meu regizor, primul meu autor. M-a învăţat să citesc poezie, să mă mişc, să privesc cerul, să înţeleg de unde vine frumuseţea şi să o recunosc. Şi îndrăzneala, curajul. Îi datorez totul lui Giuseppe Berlusconi”.

”Oggetti smarriti”, din 1979, a consacrat numele lui Giuseppe Bertolucci, marcând, în acelaşi timp, interesul lui pentru analiza psihologiei feminine şi a derivelor comportamentale la frontiera dintre normalitate şi nebunie. Filmat în cea mai mare parte în gara din Milano, cu Mariangela Melato şi Bruno Ganz, aflaţi atunci la vârful carierei lor, pelicula atestă stăpânirea perfectă de către regizor a mijloacelor expresive.

Renunţând la ficţiune, căutând noi experienţe cinematografice, Giuseppe Bertolucci realizează un fel de addenda la “Oggetti smarriti”, documentarul “Panni sporchi” (1980), un documentar comandat de partidul communist italian despre marginalii din gara din Milano, un exemplu de cinema antropologic.

Continuă cu “Effetti personali” (1983), o anchetă privind locurile de filmare a câtorva pelicule celebre realizate în en Emilie-Romagna: “Ossessione”, “Paisà”, “Il grido”, “I vitelloni”, “I pugni in tasca”, “Prima della rivoluzione”. Urmează “Il perchè e il percome” (1988), despre tinerii dintr-o comunitate terapeutică.

Secvenţă din Berlinguer ti voglio bene copy

În 1984, Giuseppe Bertolucci a semnat unul dintre cele mai bune filme ale sale, “Segreti segreti”, la al cărui scenariu a colaborat cu Vincenzo Cerami, axat pe efectele dramatice asupra oamenilor ale terorismului, cu o distribuţie feminină excepţională, care le alinia la rampă pe Lina Sastri, Rossana Podestà, Giulia Boschi, Alida Valli, Stefania Sandrelli, Lea Massari, Mariangela Melato.

Tot în lungmetrajul de ficţiune avea să semneze trei filme foarte personale: “Strana la vita” (1987), o poveste stranie despe un psihiatru şi patru femei, “I camellia” (1988), o comedie amară, cu Diego Abatantuono, Paolo Rossi şi Laura Betti, în 1986, şi “Amori in corso” (1989).

După ce a participat la un film compus din cinci povestiri, scris de Tonino Guerra, intitulat “Duminică specială”, în care a lucrat din nou cu Bruno Ganz, şi a regizat un scurt episod “Jean-Hugues Anglade”, într-o mare producţie de trei ore pentru televiziune, “Una vita in gioco”, în care le-a distribuit din nou pe Mariangela Melato şi Alida Valli, el a încredinţat 13 roluri, într-un fel de one-woman show, Sabinei Guzzanti, în “Troppo sole” (1994), joc de cuvinte între “prea mult soare” şi “prea multă singurătate”, în care actriţa întrupa diferite faţete, între depresie şi exaltare, ale unei bizare personalităţi feminine.

În 1999 regizează “Il dolce rumore della vita”, cu Francesca Neri.

În 2001, dorinţa de a experimenta este vizibilă în “L’amore probabilmente”, cu Sonia Bergamasco, Rosalinda Celentano şi Fabrizio Gifuni, o peliculă despre actorii aspiranţi în luptă cu viaţa şi cu abordarea ficţiunii, de fapt, chiar despre cinema.

Pe lângă munca de regizor, scenarist şi producător de film, a fost vreme îndelungată director al Cinematecii din Bologna, pe care a dezvoltat-o şi a făcut-o vestită. În 2000 a făcut parte din juriul Festivalului de Film de la Veneţia.

Cineast exigent, ale cărui filme mărturisesc dorinţa de a exploata toate posibilităţile limbajului cinematografic, Giuseppe Bertolucci, unul dintre marii regizori italieni, care a trăit oarecum în umbra fratelui său, a fost un creator profund original, care şi-a păstrat cu grijă libertatea de creaţie, chiar cu preţul unei mai slabe recunoaşteri internaţionale.