Să-i faci să danseze pe Balthus, Hoper

Întâlnirile Coregrafice de la Seine-Saint-Denis sunt un prestigios festival anual de dans contemporan care se derulează în mai multe teatre din localitate, între 4 mai şi 2 iunie, relevând noua generaţie de coregrafi contemporani. La această ediţie participă 20 de companii din 11 ţări, având arta ca sursă de inspiraţie.

Festivalul a fost creat, în 1969, de către Jacque Chaurand, iar în 1988, sub impulsul Lorinei Niclas ia o nouă avengură internaţională. În 1995 este rebotezat sub denumirea de “Întâlnirile Coregrafice Internaţionale de la Seine-Saint-Denis”. În 2002, Anita Mathieu transformă concursul într-un festival anual. Actualmente, Festivalul acordă un loc important creaţiei, propunându-şi să descopere noi creatori într-o scenă artistică originală.

Întâlnirile coregrafice, prezentate în 10 teatre din Departament, incită publicul în fiecare primăvară să descopere spectacole franţuzeşti şi străine.

Între artiştii programaţi în această ediţie, Perrine Valli, pasionată de identitatea sexuală, creează “Dacă într-o cameră un prieten aşteaptă…”. De naţionalitate franco-elveţiană, ea s-a instalat la Geneva în 2004, în 2005 creând prima sa piesă, “Ma cabane au Canada”. Ultimul solo pe care-l interpretează acum l-a imaginat pentru Festivalul de la Avignon. Construit în jurul ideii de cameră, ea se ataşează acestui spaţiu care învăluie şi dragostea şi lacrimile, şi visurile şi coşmarurile, şi realul şi metamorfozele. Revenind asupra solo-ului, pe care nu l-a mai practicat din 2007, Perrine Valli se interoghează asupra intimităţii sale. Ea îşi reduce interlocutorul masculin la un figurant, la o umbră, la o prezenţă fantasmagorică. Ca şi în pânzele lui Balthus, din care s-a inspirat pentru unele dintre posturi, totul este o călătorie mentală şi imaginară, marcată de mister şi ambiguitate. Figura feminină după care se inspiră este scriitoarea Emily Dickinson.

Frank Micheletti, cu Tiger, Tiger Burning Bright

Coregrafa franco-elveţiană împrumută figuri din “Oedipe”, din “Piele de măgar”, din “Electra”, din psihanaliză şi mitologie, pentru a plonja într-o istorie abstractă. Ea se inspiră din tablourile lui Balthus sau din cele ale lui Hoper pentru a modela un clar-obscur propice fantasmelor şi imaginarului, în spaţiul intim al unei camere. Pe scenă, în prezenţa unui figurant masculin, o tânără dansatoare, plecând de la text, dă formă unui univers mental bântuit de relaţie, de moarte, şi compune o gestică izvorâtă atât din acţiuni exterioare (a privi, a citi, a dormi), dar şi din mişcări interioare: gânduri, senzaţii, emoţii…

Portugheza Tania Carvalho creează o piesă pentru trei interpreţi şi un pianist, sub titlul “27 OS”, vorbind despre numărul de oase care există în fiecare picior şi în fiecare mână. Pianul de mici dimensiuni face ca pianistul să apară ca un gigant, modificând raporturile de scară, în timp ce un dansator intervine ca o fantomă, ca şi cum nimeni nu-l vede, dar la a cărui prezenţă reacţionează toţi, ca şi cum ar fi vorba despre teamă sau despre frig. Ca o sculptură vivantă, mişcătoare, în care identităţile se topesc, piesa evoluează ca un caleidoscoop, deformând şi reunind elementele prezente. Între absurd şi teatralitate, între abstracţie şi narativ, Tania Carvalho explorează aici intimitatea şi greutatea trecutului ca o fantomă care ne urmăreşte, constituită din ceea ce am făcut, din memoria tuturor evenimentelor.

Perrine Valli în piesa sa Dacă într-o cameră aşteaptă un prieten

Frank Micheletti a creat Compania “Kubilai Khan”, acompaniat de Joseph Nadj. În 2007, el a fost numit Artist Asociat la “Comedie” din Clermont Ferrand şi la “Arsenal” din Metz.

Frank Micheletti propune în „Tiger Tiger Burning Bright…” o rupere a ordinii, care însemană eliberare. El a împrumutat titlul de la William Blake, atât pentru sonorităţi, dar şi pentru incandescenţa cu care evocă prezenţa tigrilor, aceste animale care nu se mai găsesc în bătrâna Europă. În piesa sa sunt convocate întreaga lume globalizată şi, în special, lumea zgomotoasă a metropolelor, acceleraţia care caracterizează modernitatea. În ce măsură accelerarea lumii şi arhitectura tehnologică nasc necesităţi de sincronizare, dereglează vieţile şi trupurile sau le menţin vii şi fluide? Cu şase dansatori şi o muzică mixată în direct, piesa este polifonică, fizică şi urbană, multiplicând combinaţiile şi ramificaţiile. Coregraful face să coabiteze timpuri diferite, fragmente simultane, lucrând asupra intensităţii senzaţiilor, fără să elimine violenţa care le însoţeşte uneori.

Aurélie Gandit are o dublă formaţie, atât în istoria artei, cât şi în dansul contemporan, şi a conceput în 2007 “Vizită dansată”, în care incită vizitatorii unui muzeu să se plimbe printre tablouri, sculpturi şi instalaţii, opere pe care le comentează prin cuvinte şi le reinterpretează prin mişcări corporale.

Iris Erez în Temporary

Aurélie Gandit s-a specializat în dans clasic la Conservatorul de Muzică şi Dans din Nancy. În 2011, ea a participat la concursul “Transformer, Écrire”, de la Abaţia Royaumont, cu proiecte coregrafice, care mixează textul şi dansul. Coregrafa dansează singură, în interacţiune cu vocea înregistrată a lui Daniel Arasse. Piesele de acum se intitulează „Varietatea franceză este un monstru vâscos” şi “Istorii ale picturilor”. Prima este o conferinţă dansată, care revizitează pe un ton ironic figuri de stil şi caracterul “fascinant, exaltant şi câteodată deplorabil al varietăţii”, această formă care ne însoţeşte zilnic.

Aurélie Gandit caută un teren posibil pentru a “verbaliza dansul şi a picturaliza cuvântul”. Acest monstru despre care vorbeşte este de fapt o autopsie a kitsch-ului, a metaforei şi a mătăsii satinate de culoare roz, a lui Joe Dassin şi a dansului contemporan, pentru a oferi o mică maşinărie de deconstrucţie uşoară şi ludică, critică şi binevoitoare, dedicată muzicii populare franceze a anilor ‘60, de la Serge Gainsbourg la Michel Sardou.

“Istorii ale picturilor” este o traversare coregrafică a textelor istoricului de artă Daniel Arasse. Asociind vocea înregistrată şi dansul, acest solo încearcă să încorporeze prin mişcare textele istoricului.

Compania “Julie Dossavi” a creat o piesă coregrafică şi muzicală pentru trei interpreţi, “Cross & Share”. Lui Julie Dossavi îi place pariul confruntării dintre forţa masculină şi o puternică sensibilitate. Ea a conceput o operă în care aduce un elogiu melanjului dintre culturi, dintre genuri, dintre culori şi corpuri. Atletă de formaţie, Julie Dossavi dansează cu Jean-François Duroure şi Philippe Decouflé. Ea a creat un dans contemporan hibrid şi robust, senzual şi plastic în toate variaţiile formelor şi ritmurilor.

Aurelie Gandit în Histoires de peintures

Coregrafa israeliană Iris Erez manipulează în „Temporary” contrariile, opoziţiile, efectele de ruptură. Aici corpul este când fragil, când puternic, când rănit, când triumfător. Figura se lipeşte de sol în timp ce braţele par aripi, veşmintele cad unele după altele. O persoană înaintează purtând o grămadă de haine. Picioarele se contorsionează, corpul se dezvăluie treptat. Se poate urmări tentativa de a se interoga asupra efectului senzaţiilor multiple şi de a capta privitorul.

Întâlnirile coregrafice de la Seine-Saint-Denis se înscriu unui dialog în jurul scenei între arta contemporană şi artişti, ca un ecou al prezentului. Coregrafii invitaţi relevă aventuri artistice şi umane, deschizând orizonturi cosmopolite. Conştiinţa poetică şi politică sunt relevate în aceste Întâlniri prin intermediul dansului. Aportul determinant al coregrafilor este acordarea unui loc central corpului, revendicându-l drept un “obiect de artă”.