Salvați sufletele noastre!

În mass-media specializată de a ne isteriza permanent (vezi subiectele preferate înainte de a apărea pandemia: „Nu mai sunt bani pentru pensii!”, „Nu mai sunt bani pentru salarii!”, „Smogul ne va ucide în curând!” etc., etc.) astăzi se pedalează pe doar două aspecte: îmbolnăvirile și criza economică.

La care se adaugă nenumăratele scenarii ale unor conspirații diabolice. Singurul aspect mai puțin pomenit este cel al impactului psihologic asupra unei populații constrânse să-și schimbe brusc și radical stilul de viață, impact psihologic de care mi-e teamă că ne poate greva cel puțin la fel de adânc viitorul ca și criza economică preconizată.

În rest, în presa zilei, toate subiectele sunt alungate la margine, în afară de primejdia COVID-19, iar preocuparea de bază este lupta împotriva bolii și căutarea de soluții pentru trecerea cât mai lin posibilă prin criza economică provocată de tsunami-ul provocat de pandemie. Un al treilea subiect abia pomenit – însă la fel de fierbinte! – ar trebui să-l constituie rănile psihice adiacente. Este fals raționamentul că în primul rând trebuie să fie salvat doar corpul pentru ca omul să poată supraviețui fizic și în al doilea rând asigurate sursele de existență pentru ca acel corp să poată fi conservat. Totuși, echipajele vaselor în primejdie de a se scufunda lansează nu întâmplător strigătul de ajutor SOS. El înseamnă (și) Save Our Souls! Salvați sufletele noastre și nu neapărat trupurile noastre. Căci trupurile fără suflet nu sunt decât niște obiecte. Și „Ce-i folosește omului lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?” (Evanghelia după Marcu 8, 36.)

Desigur, problemele cu care se confruntă astăzi omenirea sunt extrem de complexe, iar eu nu sunt nicidecum specialist în materie, așa cum au devenit peste noapte nenumărați contemporani, așa că nu voi face decât să-mi pun cu voce tare câteva întrebări, fără a uita nicio clipă că trupul salvat nu mai valorează mare lucru dacă sufletul, psihicul este profund tarat.
În primul rând, mă întreb de ce pandemia actuală stârnește un interes atât de mare, încât pune în umbră celelalte maladii grave, vinovate de mult mai multe decese, cum ar fi cancerul sau bolile cardiovasculare? Statisticile arată că până și numărul sinuciderilor este mai mare decât cel al mortalității celor infectați cu COVID-19… Singura explicație pe care o am ar fi aceea că pericolul imediat pentru fiecare dintre noi a creat panica generală. Dacă nu ne conformăm regulilor impuse, ni se spune de nenumărate ori pe zi, ne putem număra oricare dintre noi oricând printre victime. Asta în ciuda unor „cinice” afirmații categorice ale medicilor care pretind că majoritatea covârșitoare a deceselor se produce la subiecți infectați suferind de grave maladii preasociate, pacienți ce „ar muri oricum în curând”.

Dacă în privința părții medicale asistăm la o competiție mondială pentru crearea unui vaccin eficient – și sunt toate șansele ca, mult mai repede decât ni se spune, acest remediu să fie accesibil, dacă pentru renașterea economiei se implementează strategii diferite de la țară la țară, unele relaxează mai repede restricțiile și se întorc spre producție, altele mai încet, pentru tarele psihice nu numai că nu se face nimic, ci ele sunt chiar amplificate pe un teren tot mai epuizat. Este aceasta o strategie pe care nu o înțeleg sau doar prostie? Da, principalele pericole ale disperării vin din stresul tot mai accentuat al populației, stres cultivat cu obstinație la noi. Pe lângă neîncrederea mai veche în decizionarii noștri, au apărut întrebări recente la care nu ni se răspunde. (De pildă, de ce suntem obligați la izolare în țară, în vreme ce se organizează de-a valma exodul forței de muncă în străinătate? „Se organizează” este un fel de a spune: majoritatea celor plecați nu au asigurări de sănătate în mijlocul unor focare roșii… Dacă este stare de urgență și suntem obligați să respectăm cu strictețe ordonanțele militate, de ce nu putem organiza muncile în țară, ferind atât industria, cât și agricultura, cât și serviciile românești de faliment? De ce ne preocupă sparanghelul german și nu economia românească gata de a se prăbuși?) Iar, mai nou, pe măsură ce majoritatea țărilor au început să relaxeze constrângerile, chiar și acolo unde încă mai mor zilnic de zeci de ori mai mulți oameni decât la noi, nouă ni se impun noi și noi restricții, lumea se revoltă, nimeni nefiind nici pregătit și nici măcar interesat să ne explice altfel decât cu fraze stas și cu amenințări.
Repet, nu sunt specialist, dar îmi pun și eu întrebări. Printre ele, potopul amenzilor. În presă a apărut o polemică dacă există o normă de amenzi pe care trebuie să le raporteze fiecare agent sau dacă acest lucru nu este adevărat. Nu știu care este realitatea, dar asistăm la scene de coșmar cu oameni amendați absolut abuziv. Mai ales bătrânii, „segmentul de populație cel mai ocrotit”, sunt amendați fiindcă întârzie câteva minute peste limitele în care au voie să se aprovizioneze. Iar amenda depășește cu mult prăpădita lor pensie! Las la o parte că în aceste limite de timp impuse ei trebuie să se înghesuie alături de ceilalți cetățeni, că nu au nici vorbă prioritate la cumpărături sau la bancomate, la farmacii sau la achitarea facturilor. Și apropo de achitarea facturilor, a fost o inițiativă de a amâna plata la facturile de la întreținere și servicii, inițiativă care a și trecut de Parlament, dar care a fost trimisă la Curtea Constituțională de guvernul marionetă. Sfatul de a plăti electronic este valabil pentru o câtime dintre cetățeni, dar cei bătrâni – „segmentul de populație cel mai ocrotit” – nu au acces la internet, iar, dacă au, cei mai mulți nu sunt în stare să-l folosească pentru plăți.)

Înspăimântarea populației nu cunoaște pauză. Pe de o parte, se speră că vor fi vaccinuri eficiente în câteva săptămâni/luni, pe de altă parte, „segmentul de populație cel mai ocrotit” este prevenit că probabil va suporta restricțiile încă cel puțin un an. Iar ceea ce a pus cireașa pe tort a fost propunerea ca bătrânii să fie izolați într-o carantină totală. Sigur că aberația aceasta nu poate fi pusă în practică din motive logistice, dar faptul că ea a fost păstrată pe burtiera unei televiziuni timp îndelungat (cu adaosul „e oficial”!) a creat un șoc greu de suportat de cei cărora li se amintește fără încetare cât sunt de vulnerabili. Cine răspunde pentru consecințele punerii în circulație a unei asemenea amenințări?

Dar nu numai „segmentul de populație cel mai ocrotit” este terorizat psihic. Amenzile aberante sunt pentru toată lumea. Și armata cu armament de război (?!) este pentru toată lumea. Dar și-a imaginat cineva dintre falșii decizionari – sau dintre adevărații decizionari – că nu numai trupul trebuie ocrotit? Și-a imaginat cineva cum trăiește în zilele acestea o familie obișnuită? De exemplu, o familie formată din tată, mamă și doi copii izolați într-un apartament de bloc cu două camere. Unul dintre părinți se află în șomaj tehnic, iar celălalt lucrează de acasă. Copiii își cheltuiesc energia în cei câțiva metri pătrați, spațiu unde în același timp tatăl trebuie să lucreze și o face, gândind terorizat tot timpul că s-ar putea să nu mai aibă nici această oportunitate de a câștiga bani pentru traiul zilnic al familiei. Cum se poate trăi astfel fără traume de durată? Și este vorba nu de „segmentul de populație cel mai ocrotit”, de bătrânii care „și așa nu-și mai aduc aportul la creșterea PIB-ului, ci doar consumă”. Este vorba de oameni în deplină forță și de copii, „viitorul țării”! Psihologii atrag atenția că un astfel de regim, mai ales dacă este condimentat fără încetare cu știri alarmiste și cu amenințări ce cad asemenea picăturii chinezești, rezistența se prăbușește. Urmările pot fi incalculabile. Claustrarea în asemenea condiții, se subliniază (în van!) de către psihologi, poate duce nu numai la obezitatea prezentă la multe dintre victimele coronavirusului, ci și la depresie și demență. O recentă crimă „inexplicabilă” a unei femei tinere din Arad, care și-a ucis fiul și a încercat să se sinucidă (aflată acum la psihiatrie) este abia un avertisment!

Un discurs public fără nicio rază de speranță, cu un orizont de așteptare stabilit pentru un an sau doi, este la fel de nociv ca virusul. Acum, când scriu aceste rânduri, frustrările că nu ni se arată nicio rază de speranță pentru un orizont de timp rezonabil au ajuns la limita suportabilului. Numeroasele confruntări de stradă se pun doar pe seama romilor. (Apropo, s-a spus că toți cetățenii care au intrat în țară în ultimele zile vor fi duși direct în carantină. Doar interlopii nu?) Cu cât trece timpul și cu cât lumea este mai deznădăjduită, există riscul să apară tot mai multe răzmerițe. Unele individuale, altele ale unor grupuri. Se va spune, ca în 1989, că actele de revoltă sunt cauzate doar de huligani? Riscăm să intrăm într-o fază absurdă: să scadă numărul de îmbolnăviri ale trupului și să crească exponențial numărul de îmbolnăviri ale psihicului. Pe care nici amenzile oricât de uriașe și nici armamentul din dotare nu le vor putea vindeca.

Ziua și violențele: Polițiști, loviți cu lopețile

În încheiere, aș vrea să îmi exprim profunda dezamăgire față de felul cum ne purtăm cu cei din „linia întâi”. Pe de o parte, li se transmit tot felul de mulțumiri, pe de altă parte, ei se expun – după atâta vreme! – cu materiale de protecție nesatisfăcătoare (și acelea în stocuri limitate) și luptă pentru viața pacienților cu o aparatură insuficientă și cu teste, ventilatoare etc. de asemenea insuficiente, chiar și după atâtea săptămâni de pandemie. Situația din sănătatea românească nu este nouă, dovadă că bogații și demnitarii au posibilitatea de a se trata pentru orice în străinătate și se folosesc de această posibilitate. Ocrotirea sănătății românilor era și este „bun pentru orient”. În acest context, îmi pun și întrebarea la ce vor folosi spitalele de campanie în felul cum sunt amenajate: am văzut fotografii triumfaliste cu niște hale uriașe unde sunt amplasate zeci și zeci de paturi. Acolo ar trebui să ajungă cei infectați aflați în faza „cazurilor ușoare sau medii”. Numai că oamenii nu sunt doar trupuri, ei au și suflet și nu pot fi depozitați ca niște obiecte pe acele paturi, unde să stea cel puțin două săptămâni fără intimitate și fără a avea ce să facă. Decât, eventual, să înnebunească. Din păcate, a trebuit să vină acest moment al adevărului pentru a se vedea și de afară halul în care se găsește sistemul medical din România.
Dispozițiile se contrazic în multe privințe, cetățeanul se vede pedepsit fără să aibă habar de ce; și cei mai disciplinați nu știu ce trebuie să facă. Autoritățile, în loc să amendeze cu sume uriașe niște amărășteni, ar trebui să se ocupe de enormele tunuri semnalate. Inclusiv în sănătate, inclusiv și acum!

În afară de sănătatea fizică a populației și de sănătatea economiei, despre care se face atâta vorbire, ar trebui să devină prioritară și sănătatea psihică a unor colectivități tot mai deznădăjduite. Pandemia va trece, victime vor mai fi, așa cum și alte boli seceră zilnic mii de vieți, dar mutațiile psihice ar putea deveni ireversibile. „Măsurile care se iau acum ne pregătesc pentru viitorul acestei națiuni” ni se tot spune. Al cui viitor pregătesc decidenții de azi?