„România muncitoare” citează cazul sergentului rănit în războiul din 1877, Marin Ionescu, care într-un colţ de stradă din Bucureşti reprezintă astăzi bravura şi gloria ţării în calitate de cerşetor. Acest bătrân se folosea până deunăzi de-o aşa-numită pensie, a cărei valoare, scăzută prin hotărâre oficială la douăzeci de lei, s-a urcat în timpurile bune până la suma de douăzeci şi cinci. În sfârşit, privilegiul acestei pensiuni i-a fost suprimat unchiaşului cu totul. Dar părintească şi amintindu-şi că vorba bună spusă omului la nefericire este un binefăcător balsam, Casa Dotaţiei Oastei n-a lăsat pe sergentul Marin din Regimentul 2 de cavalerie să plece, fără să-i dea un sfat generos. „Dumneata eşti încă destul de fercheş, i s-ar fi spus fostului sergent. Eu în locul dumitale m-aş face văxuitor de ghete”. Inima veteranului Marin s-a simţit cu atât mai încălzită, cu cât complimentul acesta i-a fost făcut la Casa Dotaţiei de către o doamnă de care nu ştim exact ce grad poartă în armata noastră.
Pentru eroul unui război care se bate ca un idealist şi dobândeşte cu jertfa tinereţii şi agerelor lui mădulare independenţa ţării şi a neamului celui de-o bărbăţie cu el, nu poate fi sfârşit mai potrivit. De fiece diamant pe care mâna lui l-a pescuit în sânge ca să-l aşeze pe coroana regală, el a ştiut să primească sute de lovituri de foc şi să renunţe la întrebuinţarea unui trup vioi, căzut în neputinţă. Când se va mai ridica o statuie a independenţei noastre, sculptorul va face ca şi în trecut, şi pe soclul de piatră va prefera să ridice un Marin Ionescu frumos ca o domnişoară şi gătit.
După descrierea ce-o face ziarul socialist, sergentul Marin, care a bătut turcii de-a călare, seamănă foarte mult cu resturile unei vite tăiate de tren, decât cu o fiinţă omenească, şi pare să izbutească să fie omul cel mai hidos din Ţara Românească. „Pentru a putea vorbi, grăieşte ziarul, bietul bătrân trebuie să-şi puie un miez de pâine în înghiţitoare.” Figura lui e numai o schiţă de chip omenesc. Ochii sunt îngropaţi în fundul unor găuri adânci şi negre; nasul îi lipseşte; picioarele i-au rămas dincolo de Dunăre. Graţie unui echilibru admirabil, sergentul se mai poate mişca pe nişte cârji. Din viteazul din 1877 a rămas exact atâta om, cât s-a putut aduna cu grebla şi curăţa de pe spărturile bombei ce i-a făcut explozie la picioare.
Raţionamentul celor de la Casa Oastei îl ghicim. Pensia lui de douăzeci şi cinci de lei reprezintă nevoile unei optimi dintr-un bărbat întreg. Dar ironia sfatului ce i s-a dat să-şi caute un post de văxuitor, la ce poate face aluzie când sergentul nu mai poartă picioare, necum încălţăminte ce trebuiesc lustruite, de treizeci şi şase de ani încheiaţi.
„România muncitoare” dovedeşte o generoasă indignare şi n-are destule cuvinte de revoltă. Desigur, însă, că toate protestările şi strigătele de durere şi solidaritate omenească par pentru auzul şi inima „celor în drept” de consistenţa gogoşilor ce se debitează în Parlament. Căci, la urma urmei, Marin Ionescu nu-i decât un cerşetor slut şi ridicul.
1914
Reproducere din Tudor Arghezi,Opere,vol IV.Publicistica Editie ingrijită și note bibliografice de Mitzura Arghezi si Traian Radu.Prefață de Eugen Simion, București Editura Academiei Române-Editura Univers Enciclopedic2003
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.