Șapte Ani Apocaliptici (5)

Donald Trump nu mă crede când îi spun că eu manevrez de ani și întreaga politică românească în scopuri secrete, bineînțeles, galactice fără de îndoială. Și-n toți acești Șapte Ani Apocaliptici, din 2016 încoace, am dovedit-o pe deplin! Niște copii liliachii, sosiți de pe Lună, țipau de mama focului jucându-se printre tampoane. Câțiva ieniceri se plimbau țanțoș pe peron, Stalin se certa cu Dali dintr-o pricină încă neștiută de mine, la fel Elvis cu Marghiloman, Carol al II-lea cu Macron, Coandă cu Sophia Loren, Dalida cu Meghan Trainor, Ceaușescu, și el, se certa cu Camus și cu Donald Trump și cu Havel, Santana îi zicea nu știu ce lui Adrian Păunescu, Adrian Păunescu îi zicea nu știu ce lui Arghezi. Unul dintre conductorii trenului, unul blondiu, electromagnetic, își rupea mâinile de supărare, avea unghii date cu lac, Vogoride întoarce-ți fața către mine, am zis. Zic asta și întreaga suflare tace ca prin farmec, tu ești Vogoride, nu eu, ba tu, zice Stalin acuzator, gata să ne împuște pe toți, ambasadorul Indiei, zice, cu calm, acționați cu calm tibetan. Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Străbatem mările și oceanele universului și motoarele fac dum, du, dum, du. Nici nu știu dacă mai e vreo stație, pe undeva, poate la Torino, poate la Viena, poate la Milano, poate la Monte Carlo! În mod evident, întreg universul este un ocean, ocean este, nu mai încape îndoială, meduzele, uite, meduzele iau în stăpânire oceanul, meduzele sunt o altă stare a apei, Victor Babeș mă trage de mânecă, domnule, nu sunt meduze, sunt niște microbi foarte mari, atât de mari încât îi poți vedea cu ochiul liber. Suntem de acum în vagonul cu numărul 1989 și Victor Babeș îmi arată câțiva microbi foarte mari, uite acolo, printre cadavre, vezi, în Piața Universității, acela e un microb foarte mare. Coborâm din Orient Expres și ne uităm cruciș la microbul acela foarte mare care înfulecă o bucată de realitate, adică înfulecă energia lumii, a țării, a Unirii, desfăcând legăturile, înțelegi? Păi încerc să înțeleg dar sună țignalul, șuieră locomotiva și mă urc din mers, spre Paris, doamnelor și domnilor, spre Paris, Aura Urziceanu mă trage de mânecă, era pe-aici Duke Ellington, nu l-ai văzut cumva? L-am văzut pe Țăndărică, am văzut Fanfara Zece Prăjini, l-am văzut pe Nicu Alifantis, l-am văzut pe Nicu Patoi, i-am văzut pe băieții de la Roșu și Negru și de la FFN dar pe Duke Ellington nu l-am văzut, trebuie să fie în vagonul cu numărul 1944. Buuuum! Explozie. Fum. Pucioasă. Napalm, napalm, napalm. Elicoptere. Foc și pară. Nu e vagonul cu numărul 1944, e vagonul cu numărul 1957. E o greșeală, zice Nixon, Vietnamul e o greșeală. Domnule Nixon dar ce ziceți despre chestiunea Basarabiei, Nixon răsuflă grăbit, întreabă-l pe Vogoride, Vogoride s-a întâlnit cu extratereștrii nu eu. Asta trebuia să fie, e mâna extratereștrilor. Nu sunt valuri electromagnetice, nu e vis. Nu e realitatea virtuală. Nu am cască. Sunt înconjurat de valuri! Nu-s conectat la smartphone. Nu-s nici android, nu-s nici cyborg, nu-s nici cyberpunk, nici new wave, nici mainstream, nici fantasy. Nu sunt un string vălurit prin matematicile înalte, am avut cinci la matematică, vai de capul meu. Stai că trag, strigă Comisarul Mallory, trag dacă nu ești conectat, să-mi sară inima din piept, e clar, în mod evident, că am greșit trenul, asta e tiribombă virtuală în toată regula. Comisarul Mallory, vine către mine, mo ochește cu revolverul, mai să tragă, zi-mi unde e derbedeul de Vogoride, el are cheia. Cheia? Asta nu era pe un afiș electoral? Vogoride e capul răutăților, m-a închis în trenul ăsta și tot schimbă frecvențele temporale, trage de manete, bagă cărbuni, toarnă acid citric în venele mele, asta e, știu acum, sunt un cobai și am un chef nebun să învăț limba barbaleză! Aura Urziceanu mă trage de mânecă, era pe-aici Duke Ellington, nu l-ai văzut cumva? Uită-te la mine, zice Aurel Vlaicu. Tu ești Gagarin? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Trenul se animă de iubire. Vogoride, hei, Vogoride, dar tu n-aveai ureche muzicală, stop, haltă în Ferentari. Locomotiva pufăie, Transilvania se dă cu țara, țara se dă cu Transilvania, lumea se agită, nu e cometa, e Unirea, magazinul Unirea, ah nu, chiar Unirea, coniacul Unirea, nu, chiar Unirea. Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Ei, bine, îmi stă bine, uită-te la mine! Cobai sadea. Dar dacă nu? E pur și simplu o vălurire electromagnetică. Bohr s-a păcălit. Hawking și el s-a păcălit. Ce să mai zic de Gibson?! Atomul e ca o chiftea. Chiftea? Mâncăciosului de Vogoride i-ar fi pe plac. Nu, atomul nu e ca o chiftea dar electronii sunt aidoma unor valuri. Și bozonii. Și criptonii. Și bombironii. Bombironii? Ăștia ce mai sunt că nu-i găsesc printre quarci! O fi vreun gând de-al meu, sprințar, jucăuș. Dar oare sunt gândurile mele? Povestea cu unda și corpusculul e doar o poveste. Dacă mă uit în jur, totul e vălurit. Păi cum să nu fie așa când de mii de ani, steagurile războinicilor fâlfâie și fâlfâie?! Și steagurile de la Alba Iulia au influențat evenimentele viitoare. Valuri, se înțelege, fluturările lor! I-am spus asta lui Vogoride dar el mi-a râs în nas, n-ai înțeles vălurirea, tu o înțelegi în sens fizic. Ba, în sens virtual, ripostez eu lui Vogoride. Vogoride e aproape știrb în scena asta. A primit un pumn în nas de la Stalin care e foarte supărat pe el.