Schadenfreude, bucuria de răul altuia

Simț enorm și văz monstruos¹.

Pe stadioanele de fotbal se cântă We are the champions, no time for losers²…

Tăriceanu își arată mulțumirea că nu a plătit el pentru acei debitori care „au jucat pe franc și au pierdut“.
Isărescu și megaechipa sa de consilieri, precum și cântăreții săi în strună din presa amicală cu banksterii își exhibă satisfacția nedisimulată pentru respingerea la CCR a legii conversiei creditelor în CHF.

Cele mai circulate, cele mai virale poze și filmulețe de pe Facebook și Instagram sunt cele cu oameni bătrâni, cu oameni săraci și neaspectuoși, cu oameni cu dantura deteriorată care se duc la protestul contra lui Iohannis, iar acest vernisaj maculat intenționat este rulat în comparație cu tinerii frumoși și liberi care protestează ori chibițează pe Facebook și Instagram și ies, din când în când, în stradă. De aici ar trebui să deducem disprețul suveran, bășcălios, față de cei „ne-educati“ și leneși, față de românica (un nume disprețuitor pe care mulți dintre co-naționalii noștri îl dau României), față de votanții (captivi) ai partidelor care au răsărit din trunchiul tristului partid comunist român și al încă-viețuitoarei securități, dar nu și motivația pentru care acești oameni sunt știrbi și leneși și (supra)viețuitori.

Într-un film premiat cu Oscar, intitulat Lista lui Schindler, vedem o scenă cu șeful unui lagăr nazist de concentrare, care iese dimineața pe balcon și îi împușcă în spate, de la mare distanță, pe deținuții evrei din lagăr, având satisfacția vânătorului care a împușcat din prima vânatul.

Boierul român de secol XIX practica și el un sport similar, atunci când îi urca în pomul din grădina proprie pe robii săi țigani, oameni în putere, bătrâni, femei și copii, de-a valma, și îi lua la ochi, fie pentru a-și îmbunătăți talentele de vânători³, fie just for fun.

În finalul Evului Mediu, când încă se mai practicau arderea pe rug și spânzurătoarea sau execuțiile publice, lumea se aduna pentru a se bucura și distra pe seama torturii și a chinului condamnaților, mai ales când aceștia erau evrei sau eretici. Este foarte probabil ca și atunci când Giordano Bruno a fost ars pe rug pentru erezie, câțiva concurenți ai acestuia, invidioși pe faima sa, învățați wannabe, se vor fi bucurat de dispariția în chinuri a ereticului care le ocupa lor locul „binemeritat“ în cărțile și ceasloavele vremii.

La evenimentul Răstignirii, este foarte probabil că spectatorii, cei mai mulți, erau entuziasmați să vadă execuția unui om condamnat fără vină sau păcat. Existau, desigur, și spectatori cuprinși de apatie, care nu înțelegeau că în față îl aveau pe Fiul lui Dumnezeu. Și erau câțiva, prea puțini, care au înțeles.

Notă: a se observa că vedeniile de mai sus sunt gradate în ordinea gravității, dar peste tot este prezent sentimentul de bucurie pentru răul altuia. Nu se poate echivala Holocaustul cu un meci de fotbal, doar că neonazismul s-a născut pe stadioanele de fotbal. În plus, Iugoslavia a dispărut în urma unui război interetnic devastator, declanșat de o dispută pe stadion între suporterii unor echipe de fotbal.

Schadenfreude este bucuria malițioasă, răutăcioasă, față de suferința, durerea, dizabilitățile sau ridicolul situației altora. Este bucuria de răul altuia. Este mândria omului care se crede superior semenilor săi. Este ceea ce a alimentat, în secolul XX, mitul supraomului, o entitate mitologică, rodul unor halucinații ridicate la rang de ideologie, o ființă care, ca un animal de pradă, are nevoie de spațiu vital (Lebensraum) pentru a se manifesta în toată „măreția“ sa. În acest Lebensraum, dedicat arienilor, și ei niște inși tineri, frumoși și liberi, nu e loc de oameni obișnuiți sau, și mai abitir, nu e loc de oameni „inferiori“ sau „incompleți“. Europa a mai fost o dată în iad din cauza acestei ideologii. România a fost și ea acolo, din cauza aceleiași ideologii. Iar această ideologie, care a avut milioane de simpatizanți în perioada interbelică, reînvie acum, peste tot în Europa, trecând Oceanul, în SUA, și Bosforul, în Turcia. De aceea spun: simț enorm și văz monstruos.
Să te bucuri de răul altuia. Să îți urăști și să îți disprețuiești în asemenea hal semenii, încât răul lor să îți confere ție o stare de bine și de bucurie.

Acesta este sentimentul cel mai diabolic din om.

Schadenfreude…

Sugerez celor care serbează valentainsdei sau Dragobetele, doar ca să bifeze un „task“, dar se lasă prea des pradă acestui Schadenfreude, să ia aminte aici: Corinteni 13:5,6 – Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

1. Expresia este preluată de la I.L. Caragiale, care a folosit-o în nuvela Grand Hôtel „Victoria Română“.

2. Piesa formației britanice Queen, care se fredonează mereu pe stadioane și la competiții sportive, politice sau de altă natură, are câteva versuri care sună cam așa: We are the champions, my friends/ And we’ll keep on fighting till the end/ We are the champions, we are the champions/ No time for losers‚ cause we are the champions/ Of the world (Noi suntem campionii, prieteni, și ne vom bate până la final, noi suntem campionii, noi suntem campionii, nu e timpul învinșilor (perdanților), căci noi suntem campionii lumii). Campionii se bucură de reușita proprie, dar și de eșecul celor înfrânți.

3. Veți vedea imediat cât de incredibil de mulți comentatori ai acestui articol vor fi de acord cu această onorabilă practică, regretând că nu mai este în uz în sec. XXI.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.