Schindler a fost un copilandru român

„Eşti ungur sau român?”, îl întreabă temător un bărbat. „Sunt român”, răspunde băiatul. „Eşti singur? Cheamă-l pe bunică-tu”, îi spune, şoptit, acelaşi bărbat. Degeaba l-a chemat pe bunic, căci el nici nu dorea să audă ruga unui evreu. Îi era teamă să nu-l omoare soldaţii pentru că a ajutat „străinii”. Dar copilul n-a putut să-şi astupe urechile şi s-a întors în pădurea Bicului, acolo unde se ascundea bărbatul, împreună cu alţi trei. Vreme de o săptămână, ei şi-au pus viaţa în mâinile unui copil la fel de speriat, gândindu-se, printre lacrimi, la ghetoul din Cehei şi lagărul Auschwitz-Birkenau. Fapta avea să-l facă pe Alexandru Cherecheş, băiatul din 1944, un om „drept între popoare”.

„Tare greu a fost atunci, în 1944. Prin multe am trecut”, oftează bătrânul. După 65 de ani însă, privirea i se întunecă încă de la primele amintiri pe care încearcă să mi le înşire. Ar vrea să plângă, să-şi liniştească sufletul, însă ridurile de pe faţă-l opresc. Au devenit ca o mască, un refugiu. „Dar nu le-am simţit pentru că am fost tânăr”, îmi spune singura lui consolare.

Pe vremea aceea, Ardealul era deja sub ocupaţia ungurilor horthyşti*, iar asupririle împotriva românilor şi evreilor n-au ocolit micul oraş aflat la poalele Măgurii Şimleului Silvaniei. Alexandru Cherecheş n-a uitat cum erau chinuiţi toţi de soldaţi sau chiar de civilii maghiari. Îşi aminteşte cum „la un moment dat aud câinele că latră şi mă uit înspre boscheţi să văd ce se întâmplă acolo. Când încolo, din boschet scoate capul un bărbat şi mă întreabă «eşti ungur sau român?». Îi spun că sunt român şi mă trimite să-l chem pe bunică-miu”, îmi povesteşte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Bunicul său, însă, nu a vrut să audă ruga, de teamă să nu fie prins. „Când m-am întors, am găsit trei evrei şi pe tatăl meu, care fugise de munca silnică şi se ascundea în pădure. Cât timp au stat acolo, ei s-au aliat.” Băiatul de atunci n-a putut să le întoarcă spatele şi i-a dus într-o cabană din pădurea Bicului. Mai târziu, gestul avea să-l facă să tremure de frica ungurilor.

Nu i-a lăsat acolo căci le ştia povestea dinainte. A crescut printre ei şi le-a „furat” meseria. De la 14 ani, părinţii l-au dat ca ucenic pe lângă afacerea unuia. „Am crescut în mizerie şi sărăcie, iar vara mergeam desculţ, că ai mei nu aveau bani să îmi ia o pereche de sandale”, spune cu amărăciune bătrânul. Tot ei i-au oferit şi o masă când maică-sa nu avusese să dea la muncă o bucată de pită.

O taină cât patru vieţi

Când s-a văzut cu destinul a patru oameni în mâinile sale, teama de a nu fi prins îi înghiţise limba. Nu avea cui să spună ce i s-a întâmplat, iar singura persoană la care s-a dus a fost maică-sa. Cu buzele pecetluite, a primit în taină, secretul „descoperit” de Alexandru Cherecheş. Se gândea numai la bărbatul ei, care ar fi putut să i se întoarcă acasă.

„Bunicul avea o colibă în vie şi în cameră nu era decât un singur pat. Acolo stăteau ascunşi cei patru”, mărturiseşte el. Timp de o săptămână, viaţa îi atârna în desaga cu alimente pentru cei patru. De îndată ce soarele se ascundea printre dealurile Măgurii Şimleului, tânărul îşi purta frica în sân, cât timp parcurgea cei cinci kilometri, pitindu-se printre copacii şi tufişurile din pădurea Bicului. Nu apuca nici măcar să stea de vorbă cu ei, zgomotul patrulelor îi rămăsese înţepenit în minte şi pleca de îndată ce le dădea cele trebuincioase. „Dacă mă vedea cineva, venea poliţia la noi la uşă, ne arestau şi ne omorau. Casa noastră era păzită de unguri”, spune pe o voce tremurândă, parcă ascunzându-se şi acum de soldaţii cu pana de cocoş de la căciulă.

Invazia horthystă a dus la hăituirea evreilor din Şimleul Silvaniei, unde atunci era cea mai mare comunitate din judeţul Sălaj. Pe lângă crucea galbenă pe care trebuiau să o poarte pe umăr, Cherecheş ţine minte toate umilinţele la care „fiii lui David” erau supuşi. O dată fusese pus să meargă la casele acestora, pentru a-i aduna în piaţa oraşului, urmând a fi cercetaţi, bătuţi şi percheziţionaţi de maghiari. „Du-te la casa cutare şi adu-i pe toţi în stradă”, continuă bătrânul.

Numai alături de Katz, Adler, Lax şi Ştefan – tatăl lui – a simţit spaima că vor fi găsiţi de armată. Patrulele mişunau prin pădure, iar în oraş evreii deveniseră deodată duşmanii locuitorilor. Cei care erau prinşi erau duşi la cărămidăria Klein, transformată în ghetoul Cehei, pentru ca ulterior să fie transferaţi în lagărul din Polonia, Auschwitz-Birkenau.

Încă nu îi ajunsese pe la urechi lui Alexandru ce li se întâmpla prizonierilor. Teroarea, însă, devenise un soi de boală care-l urmărea peste tot. Îşi aduce aminte de Olteanu, un vecin care fusese omorât de soldaţi. „Într-o zi, l-a luat o patrulă, împreună cu un localnic.” Ambii au fost duşi la marginea drumului, iar acolo au început să-i bată. „După ce l-au schingiut şi chinuit pe Olteanu, aceştia l-au împuşcat.” Ochii i se deschid brusc, iar imaginile sumbre par să prindă din nou contur în mintea bătrânului. Parcă aude ţipetele femeilor care erau ucise cu baioneta, iar în faţă i se varsă sângele unchiului, omorât la masacrul din comuna Ip, în 1940. Recunoaşte, în schimb, că acum nici vorbă de ură pe ungurii din oraş.

Libertatea vine pe la Ciucea

Erau deja câteva zile de când îi ţinea ascunşi pe bărbaţi în cabană, iar într-o duminică parcă un fulger îi străbătu toată şira spinării. Alexandru Cherecheş participa la o şedinţă în Casa de Cultură a oraşului, iar atunci a auzit „în pădurea de la Bic e plin de evrei şi români, ei trebuie îngrădiţi şi prinşi”. Încet, mergând cu spatele, s-a retras şi a fugit cinci kilometri, într-o suflare, până la adăpost, spunându-le fugarilor ce îi aşteaptă. „Ne împuşcă pe toţi.” Atât i-a mai putut spune mama lui când a auzit vestea.

Trebuia să-i ajute să treacă graniţa, altminteri, vorbele doamnei Ana urmau să se adeverească. „Dragii mei, auziţi, nu-i puteţi ajuta să treacă graniţa pe soţul meu, împreună cu trei bărbaţi?”, se ruga cu lacrimi în ochi la sătenii din Ciucea. Acolo au găsit o familie care i-a promis că îi va ajuta pe cei patru urmăriţi. Drumul eliberării, 30 de kilometri, l-au străbătut în şoaptă, ascunzându-şi spaima din suflet, uitând de durere, numai să nu fie prinşi pe drum de patrule.

„Nu ştiu dacă aş mai putea să fac o dată acelaşi lucru”

Viaţa nu i-a revenit la normal nici după ce a scăpat de „grijă”. Ocupaţia horthystă continua să facă victime printre locuitorii din Şimleul Silvaniei. „I-au adunat în curtea şcolii evreieşti pe toţi, iar masa din mijloc, de vreo şase metri, era plină până în vârf de bijuterii. Pe noi (n.r.: românii) ne-au pus drept cordon, iar printre noi treceau evreii. O fată care mă cunoştea m-a ghiontit şi mi-a zis «ia de aici, să nu dau acolo!». Era un ceas din aur cu lănţişor, dar bine că nu l-am luat. În spatele meu era un băiat de ungur, iar dacă mă vedea cum îl luam, mă împuşca direct”, mărturiseşte, vrând să arate cum s-a dat în spate, numai să nu-l vadă nimeni.

Ca şi cum cineva ar fi vrut să-i arate unde ar fi ajuns cei trei evrei, dacă nu i-ar fi ajutat, în acelaşi an a mers la Cehei, împreună cu bunicul său. Erau obligaţi, pentru că aveau căruţă, să strângă toate hainele şi să le aducă în oraş. „La intrarea în lagăr era unul care îl bătea pe un evreu şi îl tot întreba unde mai are aur”, întinde mâinile, iar apoi şi le încleştează repede înapoi, încercând, parcă, să-şi încălzească trupul. A revăzut ura din ochii soldatului, şi din nou, ca şi cum ar fi acolo şi se apără spunând „nu ştiu dacă aş mai putea să fac o dată acelaşi lucru”.

După un an, în 1945, s-au întors tatăl său şi Lax Iaszi, unul din cei trei evrei. S-au împrietenit, iar Alexandru a ajuns să-i fie martor şi la nuntă. „Eram o dată în prăvălie şi erau mulţi clienţi, Lax s-a uitat la mine şi apoi a spus clienţilor de faţă: «Îl vedeţi pe domnul acela? El este cel care mi-a salvat mie viaţa»”. Lax i-a rămas întotdeauna recunoscător chiar şi după ce a plecat în America. În toţi aceşti ani a primit vreo patru scrisori de la familia lui, mulţumindu-i pentru ajutorul oferit. Printre rândurile citite îşi imaginează cum arată nepoţii sau strănepoţii lui. Nu ar vrea decât să-i vadă, „de or veni în vizită în micul oraş din judeţul Sălaj”.

***

„O fi de la vreme, aici iernile sunt mai grele”, îi spun bătrânului, în timp ce mi se plânge că se simte din ce în ce mai rău. Mă ascultă, însă privirea-i din ce în ce mai tristă. Povestea o termină abia după ce-mi spune că în ’45 s-a însurat cu Elena, Lenuţa, cum o alinta. Au fost 42 de ani împreună, căsnicie în care „am fost tot timpul fericit”. „Îmi spunea că îmi va pregăti ceva de ziua mea. Era pe 19 noiembrie. Iar eu atunci i-am făcut praznicul.”

Timpul nu i-a şters amintirile şi în fiecare zi îşi aminteşte de soţia lui. Neştiind ce boală are, a căutat un leac la doctor. „Spuneţi-mi ce am, daţi-mi un calmant”, îi spune medicului. Răspuns nu a primit decât că „tu nu ai nimic. Pentru durerea ta, singurul calmant este pământul galben de sub picioare”.

Răsplata pentru teamă

„Un omagiu adus tuturor acelor ne-evrei care, în condiţii vitrege, şi-au riscat viaţa, familia şi averea pentru a-şi păstra omenia, iubirea aproapelui, ajutându-i şi salvându-i pe evreii prigoniţi”, scrie cu litere mari pe diploma îmbrăcată în piele. Alexandru Cherecheş a primit distincţia „Drept între popoare” pe data de 14 octombrie 2009 în prezenţa secretarului ambasadei Israelului, evenimentul având loc la Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord din Şimleul Silvaniei.

„Drept între popoare” este una din cele mai mari distincţii oferite de Statul Israel ne-evreilor. Ea a fost acordată începând cu anul 1953 de institutul Yad Vashem, altfel cunoscut ca Memorialul Victimelor Holocaustului. Pe lângă diplomă, Alexandru a primit o medalie inscripţionată cu numele său, de asemenea, el va fi trecut şi pe „Zidul de Onoare din grădina drepţilor între popoare” din apropierea Yad Vashed-ului şi este considerat cetăţean de onoare al statului.

În România sunt, în momentul de faţă, 64 de cetăţeni care au fost numiţi astfel. Printre acestea se numără Regina Elena a României, Viorica Agarici (preşedinta Crucii Roşii din Roman, în perioada celui de al Doilea Război Mondial) sau Traian Popovici (primarul Cernăuţiului din timpul deportărilor evreilor în Transnistria).

George Gurescu