Muzeul Maillol – Fundaţia „Dina Vierny” găzduieşte, până la 31 iulie, expoziţia „Miro sculptor”. Este un omagiu adus operei tridimensionale a lui Joan Miro. Dacă artistul este recunoscut pe plan mondial în primul rând pentru pictură, sculpturile sale n-au mai făcut obiectul unei expoziţii de aproape 40 de ani. Muzeul reuneşte 99 de sculpturi, 22 de piese de ceramică şi 20 de opere pe hârtie ce provin, în mare parte, de la Fundaţia Marguerite şi Aimé Maeght. În 1974, la 10 ani după deschiderea Fundaţiei Maeght de la Saint-Paul-de-Vence, Muzeul de Artă Modernă din Paris a prezentat un ansamblu al sculpturilor lui Miro. La aproape 40 de ani, Muzeul Maillol îl restituie acum pe artist din această perspectivă.
Joan Miro şi Aimé Maeght s-au întâlnit pentru prima dată în 1946, când s-a deschis Galeria Maeght, cu expoziţia internaţională a „Suprarealismului”, organizată de André Breton. Artistul a expus atunci o operă pentru „Sala Superstiţiilor”. A fost începutul unei prietenii de o viaţă între cei doi. Miro avea să expună, din 1948, exclusiv la „Galeria Maeght”, în Europa, şi la „Pierre Matisse”, în Statele Unite. Peste 20 de expoziţii personale au fost deschise, între 1948 şi 1983, la Maeght, iar opera sa gravată a fost realizată tot aici, în special la Adrien Maeght, tatăl curatoarei actualei expoziţii.
Ceramică din grădina Fundaţiei Maeght
„În ziua inaugurării Fundaţiei Marguerite et Aimé Maeght, artistul afirma: «Necontenit trebuie să repui totul sub semnul întrebării». Prin expoziţie, am vrut să-l readuc în atenţie pe Miro cel cunoscut de public; să expun nu artistul «Constelaţiilor», al «Interioarelor olandeze» sau al monocromiilor, ci sculptorul în creativitatea sa gestuală”, afirma Isabelle Maeght. Fundaţia Maeght conţine aproximativ 2.000 de opere ale lui Miro, donate de artist şi de familia Maeght.
Aventura Miro-Maeght s-a născut din două pasiuni, explică Isabelle Maeght: cea de a crea şi cea de a transmite. De-a lungul întregii perioade a acestei relaţii privilegiate, relaţia era aproape cotidiană. Miro scria zilnic familiei Maeght sau telefona, Aimé sau Adrien Maeght îl vizitau odată pe an în Mallorca şi se vedeau frecvent la Paris. În fiecare vară, artistul venea la Saint-Paul-de-Vence.
Câinele verde, litografie
Miro şi Georges Braque au jucat un rol decisiv în încurajarea lui Aimé Maeght, după moartea fiului său, de a realiza fundaţia care-i poartă numele. Miro i l-a prezentat pe prietenul său, arhitectul Josep Lluis Sert, care a construit clădirea. În timpul şantierului, artiştii au lucrat şi ei. Giacometti şi-a pictat bronzurile, Braque a produs vitraliile, Chagall a realizat un mozaic, Miro a imaginat sculpturile şi ceramicile „Labirintului” din grădina Fundaţiei, imens atelier sub cerul liber, pe măsura universului său.
Isabelle Maeght a fost sedusă de ideea de a organiza această expoziţie la Muzeul Maillol, fondat de Dina Vierny, muza sculptorului Maillol şi cea care s-a luptat după dispariţia lui să-i menţină operele în atenţia publicului. Gândul de a expune operele din colecţia Fundaţiei Maeght în colaborare cu Fundaţia Dina Vierny, creată în mod generos, cu dragoste, aşa cum au făcut şi bunicii ei, de a le prezenta în muzeul dedicat altui mare artist al aceluiaşi gen, a încântat-o de asemenea.
Furci şi zeiţe preistorice
Furca, sculptură din grădina Fundaţiei Maeght
Paralel cu sculptura, Miro a practicat, începând din 1944, ceramica, realizată într-o colaborare stimulantă cu prietenul său Josep Artigas, la început, şi cu fiul acestuia, Joan Artigas, după 1970. Revoltându-se împotriva academismului, tinerii Miro şi Artigas fondaseră efemerul „Agrupacio Courbet” la Barcelona, apoi împărţiseră acelaşi apartament la Paris. Dar pentru o perioadă drumurile lor s-au despărţit. Miro îl va regăsi pe Artigas, abia la vârsta de 50 de ani, imediat după război, când a fost hipnotizat de vasele create de acesta în colaborare cu Dufy.
A ornat 10 mari vase şi câteva plăci de lut ars. În aceeaşi perioadă a fasonat „Personaj albastru închis”, un fel de „gură a adevărului”. Dar ceea ce l-a determinat cu adevărat au fost resturile unui cuptor dărâmat. Pe aceste fragmente cu forme brute şi inedite, alterarea culorilor la ardere i-a evocat arta rupestră. În 1950, dorind să realizeze ceva important în acest domeniu, Miro i-a propus lui Artigas să lucreze din nou împreună. „Când vrei să începem?”, l-a întrebat Artigas. „Peste cinci ani”, a răspuns Miro. Şi, într-adevăr, exact peste cinci ani, Miro a revenit. „Voia să-l zdrobească pe Picasso, iar eu trebuia să-l ajut”, îşi amintea Artigas.
Femeie cu pasăre
Stabilit în satul catalan Galiffa, Artigas avea două cuptoare: cuptorul grec, „Nikosthene”, şi cuptorul chinezesc, „Song”, aproape lipite de zidurile unei biserici romanice, a căror imperfecţiune i-a inspirat pe cei doi. Între 1954 şi 1956 au creat 232 de piese, mai întâi volume încărcate de obiecte şi de concreţiuni, apoi biscuiţi şi ouă cu forme şi în culori mai temperate. Aşa cum obişnuia când lucra piese tridimensionale, Miro a realizat şi sculpturi-obiect, cu baza din piatră, apoi din lemn care au fost modelate în ceramică de Joan Gardy-Artigas. Toate erau antropomorfe, adesea marcate de cruzime şi voit erotice, cu forme primitive, amintind preistoricele zeiţe ale maternităţii sau animale infernale, într-o gamă de emailuri vii. Aceste creaţii au fost urmate de numeroase comenzi pentru decoraţii murale în care cei doi s-au confruntat cu pereţii şi plafonul peşterii de la Altamira. O istorie povestită cu ajutorul artei preistorice.
Cap de femeie şi pasăre
Primele sale ceramici, realizate cu Josep Llorens Artigas, datau din perioada 1941-1945. La puţin timp după aceea, artistul a creat primele sculpturi în bronz. Făcuse unele încercări şi la 16 ani, legat la ochi, în atelierul lui Francesc Gali. După care nu a mai fost preocupat de tridimensional până în 1920, când, inspirat de Giacometti, a realizat două tipuri de obiecte: „Construcţii”, pe care le-a numit „crize”, şi sculpturi-obiect. Primele sunt de fapt anti-sculpturi, în lemn şi metal, mai apropiate de lucrările de pictor. Nu este, evident, primul suprarealist care practică o sculptură realizată prin asamblare. Este suficient să ne gândim la şaua şi ghidonul de bicicletă care devin cap de taur la Picasso sau la sticlele de lapte transformate de Max Ernst în sceptru regal în lucrarea „Capricorn”. Apollinaire le considera însă mai curând supranaturale decât suprarealiste în sensul dat de André Breton, pentru că la Miro intervine o simbolistică, e drept aleatorie, a naturii. Aparenta naivitate a lui Miro este înşelătoare, iar impresia de improvizaţie, iluzorie. Sculpturile-obiect sunt precedate de desene pregătitoare extrem de precise. În spaţioasa sa casă din Son Boter, din Mallorca, în spatele obloanelor închise, în atelierul de un alb strălucitor, Miro plasa toate obiectele găsite în jurul lui, în cerc, alegându-le pe cele care îl inspirau.
Luna, soarele şi stelele
Artistul colecţiona tot ceea ce găsea pe cărarea ce ducea de la Calamayor la Genova şi în câmpia din jur: roţi de căruţă, furci, sfori, scaune de copil, taburete, cutii de conserve strivite, scânduri de călcat, cutii de ouă, calapoade, umbrele, chiar un tub uzat de pastă de dinţi. Le considera purtătoare ale esenţei vieţii. „Îmi trebuie un punct de plecare, fie şi un grăunte de praf sau o licărire de lumină. Această formă îmi oferă o serie de lucruri, din fiecare imagine născându-se o alta. Astfel, un capăt de sfoară îmi poate declanşa o lume”, mărturisea Miro. Cu cât obiectul era mai neînsemnat, cu atât artistul îl aprecia mai mult, pentru că se preta unui număr sporit de metamorfoze. Vechiul lui prieten Jean-Louis Prat scria: „Când eu ridic de pe jos o pietricică, ea nu e decât o pietricică. Când Miro ridică o pietricică, ea este un Miro”. Prin forţa privirii sale, un cui şi câteva scânduri se transformă în „Tânără”, un cal de cizmărie pus pe un scaun întors devine „Femeie şi foarfecă”, un robinet peste două măşti şi peste picioare de manechin construiesc „Tânără care evadează”.
Între realitate şi fantasme
Imagine din expoziţie. În centru, Femeie şi pasăre
La începutul anilor ’60, asamblările de obiecte găsite se recompun într-o manieră mai umanistă, mai ales după experienţa pe care o va trăi la Fundaţia Maeght.
În 1964, Joan Miro participă la crearea Fundaţiei unde realizează opere monumentale. Întâlnirea dintre Miro şi Aimé Maeght a fost esenţială. Pentru prima dată sculptura artistului a fost, în mod intenţionat, asociată arhitecturii şi naturii, sursă infinită de inspiraţie pentru creator. El a conceput aici o grădină de sculpturi şi de ceramici monumentale, lumea onirică populând „Labirintul”. Din 1966, graţie ajutorului lui Aimé Maeght, Miro îşi toarnă sistematic sculpturile în bronz. El însuşi fiu de giuvaergiu, regăseşte satisfacţia artizanală în unificarea majestuoasă pe care focul o conferă materiei. Foloseşte nenumărate patine, cel mai adesea naturale, cizelate sau rugoase, de o forţă primitivă.
Tânără evadând
În anul următor, începe, ca şi Calder, să-şi picteze violent sculpturile, cu culori industriale. Tentele plate de culori vii şi strălucitoare contrazic unitatea bronzului. Pentru a atenua tirania volumului, incizează adesea ceara cu un cui, trasând propriile semne de recunoaştere plastică, cum ar fi stelele, sexul feminin… Ca şi măştile africane, „Capetele pătrate” sau „cubice” realizate de el în 1968 şi 1969 au ochii rotunzi, cercuri şi flăcări. Asamblarea ironică capătă aspect preistoric, ca în „Tors de femeie” din 1967. Mitologia păgână a Mediteranei transpare invariabil în universul lui Miro.
În acelaşi timp, artistul practică modelajul pentru a realiza idoli mitici, cu sâni ascuţiţi şi excrescenţe falice. Începuse, de fapt, încă din 1944, dar reîntâlnirea cu Artigas îi reaprinde gustul pentru modelarea lutului. Cu lunga sa rochie până la pământ şi fantele senzuale, „Femeia-clopot” din 1950, ca şi „Femeie” din 1970 combină zeiţele cu şerpi minoice cu Sfânta Fecioară catalană.
Pasarea lunară
La fel de polisate ca păsările lui Brâncuşi, „Pasărea lunară” şi „Pasărea solară”, modelate iniţial în lut, îşi desfăşoară aripile de bronz. Ele sunt lucrate apoi în marmură de Carrara, cu albul ei imaculat. Un bestiar oniric, din care fac parte şi „Câine” şi „Personaj”, este la fel de polisat. Ultima sa operă sculpturală, „Femeie şi pasăre”, comandată de Primăria Barcelonei în 1982, a fost realizată în ciment şi acoperită cu ceramică pentru a atinge înălţimea de 22 de metri.
Personaj, 1970
Sculpturile lui Miro locuiesc spaţiul. Ele surprind, au spiritul sculpturilor africane. Par să se afle într-o continuă metamorfoză. Artistul se joacă, plin de umor, cu regnurile. Personajul principal, corpul uman, devine uneori un câine sau o pasăre, dacă nu ia forma unui animal sălbatic, ca în „Femei câine” din 1970, „Femeie” din 1968, sau „Femeie” din 1967. Corpul îşi pierde identitatea, se transformă în vegetaţie, în plantă submarină, fin ca o tijă sau mustind de sevă. Foarte des îşi pierde natura ostilă pentru a se îndrepta către minerale, către masa liniştită a stâncilor. Miro caută gravitatea, stabilitatea şi pământul, inspirându-se din greutatea pietrelor de care se eliberează apoi prin ritm, prin desfăşurarea unei linii în spaţiu sau pe pielea de bronz.
Personaj, grafică
Aceste metarmorfoze califică durata şi spaţiul instabil al operei lui Miro. Ele exprimă căutarea unei libertăţi totale a creatorului care devine actor critic, ironic al gândurilor. Pline de vervă, de umor, sculpturile sale izbucnesc din păduri primitive, portrete-caricatură, monştri androizi, măşti metafizice sau existenţe microbiene, şi încep o poveste. Artistul renunţă la patina obişnuită pentru a le acoperi cu culoare şi a le transforma în mecanisme ubueşti şi contemporane.
„Miro populează lumea cu aceste creaţii care compun un popor bizar, format din etnii, triburi şi creaţii mentale. Între ele există un dans crud şi amoros. Cei doi eroi ai poveştii, derizorii şi pasionaţi, care par să se lupte, să se observe, să se iubească, sunt bărbatul şi femeia, ca în «Homme et Femme» din 1972. Ei rezumă lupta crucială şi creatoare care, traversând întreaga operă a lui Miro, se desfăşoară între masele în mişcare, suprafeţele, liniile, ritmurile, intensitatea vidului”, scria Olivier Kaeppelin.
Pasăre şi zefir, litografie
Un capitol al expoziţiei este dedicat graficii, pe care artistul a practicat-o de la începutul până la sfârşitul carierei sale. O linie sigură, precisă, urmărind echilibrul compoziţiei, caracterizează întreaga creaţie. Sunt desene populate de semne, de simboluri, de pete de culoare, şi altele în care primează linia, care se regăseşte, de altfel, fină, în toate formele organice, ca în „Personaj în faţa soarelui”. Desenele urnăresc diferitele faze ale picturii sale. Cu timpul devin din ce în ce mai grafice, mai abstracte. Ca şi în celelalte tehnici artistul este interesat de experiment, de noutate, desenând pe orice suport, de la etichete de sticlă la partituri muzicale, practicând colajul, multiplicând tehnicile: creion, guaşă, pastel, laviu, cerneală, cretă sau acuarelă.
Opera suprarealistului Joan Miro (1893-1983) a cucerit aprecierea publicului şi a criticii. Colecţionarii îşi dispută rarele apariţii pe piaţa de artă a lucrărilor lui, care ating preţuri record. Expoziţia actuală, de la Muzeul Maillol, oferă o imagine complexă a creaţiei lui tridimensionale, mai puţin cunoscută publicului larg.
