Sebastian Bornemisa și grija sa pentru breaslă

 

Acest articol este o scurtă preluare din studiul domnului profesor Valentin Orga „Sebastian Bornemisa –ZIARIST”. Revenirea asupra acestui studiu este, pentru mine, o necesitate, deoarece se trece prea ușor cu buretele uitării peste unele personalități ce au marcat drumul spre Marea Unire. Domnul profesor scria în începutul materialului: «În anii comunismului multe personalități locale, cu o activitate mai mult sau mai puțin vizibilă, dar cu contribuții însemnate la viața culturală, socială, economică sau chiar politică transilvăneană or națională au fost trecute „la index”», eu îmi permit să spun cu toată responsabilitatea că și după 1990 acel „la index” a rămas, o bună parte a PRECURSORILOR UNIRII rămân necunoscuți nu doar „marelui public” dar și celor ce se apleacă asupra studierii acelor vremi. Partea de „grijă pentru breasla” din care făcea parte și Sebastian Bornemisa îmi pare actuală așa că vă îndemn la lecturarea ei.

Sebastian Bornemisa

În anii comunismului, multe personalități locale, cu o activitate mai mult sau mai puțin vizibilă, dar cu contribuții însemnate la viața culturală, socială, economică sau chiar politică transilvăneană or națională au fost trecute „la index”. O astfel de soartă a avut și Sebastian Bornemisa, ziarist, scriitor, om politic, care și-a început activitatea punându-se în slujba mișcării naționale a românilor din Transilvania, la începutul secolului al XX-lea, ajungând la o mai mare vizibilitate în perioada interbelică, când ajunge chiar secretar de stat în guvernul Goga-Cuza. În paginile ce urmează ne propunem o „restitutio” pentru activitatea și concepția sa jurnalistică.

Sebastian Bornemisa s-a născut în comuna Burjuc (lângă Deva) în 12 iunie 1890, fiul Elenei și al lui Anghel Bornemisa (învățătorului). Studiile și le începe la școala din localitata de baștină, urmează apoi gimnaziul la Brașov. Se înscrie la Universitatea din Budapesta unde obține licența în litere, iar în 1914 titlul de doctor, cu teza: Három hazai román költő a XIX század elejéről (Trei poeți români de la începutul secolului al XIX-lea). Calitățile care l-au orientat spre o asemenea specializare și le-a exploatat încă din anii de studii, când colaborează la mai multe publicații românești, cel mai adesea cu texte folclorice culese de el și mai rar cu creații proprii: Tribuna (Arad), Luceafărul (Budapesta, Sibiu), Transilvania (Sibiu), Libertatea (Orăștie) etc.

A fost în mai multe rânduri președinte al Sindicatului Presei Românești din Ardeal și Banat și președinte al Secțiunii Social-Economice a Astrei și vicepreședinte al Ligii Antirevizioniste Române.

Moare în închisoarea de la Sighet, la 16 iulie 1953, locul mormântului fiind încă necunoscut.

Grija pentru breaslă

Sebastian Bornemisa a fost preocupat și de statutul jurnalistului în societate, siguranța acestuia, fiind printre promotorii unor forme asociative. Astfel, îl găsim printre organizatorii primei întruniri a ziariștilor din Transilvania și Banat (26 octombrie 1920) la Cluj. Cu această ocazie, participanții pun bazele Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat. Această organizație importantă de presă își propunea să apărare interesele morale și materiale ale membrilor săi, și să lupte pentru dezvotarea spiritului de solidaritate și colegialitate între profesioniștii condeiului.

Proiectul de statut al sindicatului a fost întocmit de gazetarul de prestigiu Ion Dragu și de Leonard Paukerow. A fost dezbătut apoi și aprobat definitiv în ședința din 3 noiembrie 1920 – după cum își amintea peste ani Iustin Ilieșiu, când a fost convocată adunarea generală de către semnatarii actului de constituire: Ion Agârbiceanu, D. Tomescu, Radu Dragnea, Ecaterina Pitiș, Cezar Petrescu, Ion Dragu, Gib. I. Mihăescu, Jack Paleologu, D.I. Cucu, Adrian Maniu, Leonard Paukerow, Aurel Vasilescu, M.E. Procopiu, Costache Humureanu, Ion Clopoțel, Vladimir Ionescu.

Sebastian Bornemisa ajunge chiar președintele Sindicatului, impunându-se prin activitatea desfășurată în cadrul acestuia, precum și în afară, prin experiența gazetărească, dar și prin poziția politică din care combate pentru rezolvarea problemelor jurnaliștilor, presei în general, celei culturale în special.

În discursul „Durerile Ardealului” rostit în decembrie 1926 în Parlament, în calitate de deputat în circumscripția Hunedoara, își preciza poziția de om politic și mai ales de jurnalist: „De cinci ani de zile, de când scot această foaie cu sudoare frunții mele, cei ce ați cetit scrisul meu, ați putut lesne vedea, că am făcut mai mult decât mulți dintre cei ce vă cer astăzi voturile. N-a fost săptămână să nu vă lămuresc prin scrisul meu cum stau lucrurile în țară și în lume și nu cred să mă fi prins cineva cu minciună. Tot ce am scris, a fost curatul adevăr, căci pentru mine adevărul e viața și fără adevăr eu alt ceva nu vreau să cunosc. Politica, pe care am făcut-o în scrisul gazetei mele, n-a fost politica vreunui partid, ea a fost politica oamenilo necăjiți de la țară, de unde mă trag și eu și pentru necazurile și pentru îndreptarea sorților mi-am ridicat cuvântul totdeuna.” Aceeași poziție o revendică și în Parlament, constatând, însă, că așa “după cum prin scrisul meu – susținea el – tot așa și prin cuvintele mele nu am putut îndrepta încă relele.” El se angaja prin scris și prin poziția din Parlament să vorbească „unde se va putea despre marile dureri ale Ardealului și ale Banatului”, la care guvernul pare a fi surd. El își dorește chiar un nou mandat din partea Partidului Poporului, condus de Al. Averescu și Octavian Goga. Atât prin scris, cât și prin declarații, Bornemisa își arăta atașamentul față de principiile și programul acestui partid: “nu mă despart de ei și nu mă duc aiurea, căci nu văd nicăieri un partid care să aibă mai mult curățenia inimii și a planurilor de fericire a țării”.

La tribuna Camerei Deputaților sublinia însemnătatea gazetelor poporale: „Mijloacele de cultură care s-au dat până acum populației de dincolo de munți au fost dintre cele mai puține. Aceea care a susținut flacăra idealismului în aceste suflete, aceea care a susținut sentimental și dragostea frățească între ei, a fost presa populară ardeleană care în adevăr este o presă specifică în felul ei, care în celelalte părți ale vechiului regat nu s-a desvoltat. Vorbind de această presă îmi permit să rog onoratul guvern, ca să facă tot posibilul să-i creeze acestei prese toate condițiile de existență, deoarece situația în care ea se găsește astăzi, este dintre cele mai triste. În adevăr, într-o vreme când presa străină dincolo de munți, înflorește mai mult ca niciodată, presa românească ardeleană se luptă cu greutățile cele mai mari, cu cele mai îngrozitoare chinuri.”

Tot de la tribuna Parlamentului fixa cadrele conduitei celor implicați în actul journalistic față de interesele generale, naționale: „cu sentimentul și sufletul de român, conștient de ceea ce ne așteaptă în viitor, trebuie să vă spun, că ceea ce eu cer și cu eu vreau să fie presa, este ca această presă în toate împrejurările, să servească mai presus de orice, și înainte de toate, idea intergității de stat național.” Niciun gazetar onest nu poate să se ferească de răspunderi. Ziaristica este o meserie onorabilă, ca oricare meserie și cere răspundere deplină pentru felul cum se desfășoară”

Bornemisa critica efectele nocive ale presei de după război, trăgând un semnal de alarmă asupra modului în care unii ziariști sau directori de gazete înțelegeau să facă presă: „Firește, nu se miră nimeni, că între astfel de împrejurări presa românească nu este astăzi acea formidabilă putere îndrumătoare, pe care presa în general o reprezintă în viața socială a altor popoare. Publicul nostru învățat cu expresiile ei, de surugiu, trece pe lângă ea fără a se lăsa nici îndrumat și nici convins de adevărul scrisului ei. Am putea spune, că ea a devenit imună și nu mai poate nici insulta, oricât de tare ar fi verbul ei și nici îndruma, oricât ar vrea să-și iee acest rol de în serios. (…)

Ei bine, socotim și noi, ca toți slujitorii serioși ai scrisului onest și cu misiune, că acest uriaș năbădăios trebuie în sfârșit reglementat! Puterea civilă trebuie să intervină fără amânare, ca năbădăile lui să fie restrânse între marginele răspunderii și să se pună o categorică barieră tuturor braconierilor, care mai vor să intre pe acest teren, într-o mână cu ascuțișul condeiului, iar în cealaltă cu hangerul haiducesc.

Iată concepția noastră! Nu restrângerea libertății scrisului, pentru câștigarea căreia s-au adus în cursul deceniilor atâtea jertfe scumpe și s’a vărsat atâta sânge nobil, – ci barieră severă la poarta presei, ca să nu mai poată intra în ea fără selecție și fără de un minuțios examen moral toți aventurierii, toți pirații și toți asasinii simțului național și moral! Noi nu vedem alt m jloc mai bun pentru a reglementa presa și a-i ridica nivelul decât impunând norme severe de selecționare pentru toți slujitorii ei.

Aplicând acest sistem, câștigul ar fi dublu. Breasla ziariștilor ar deveni o onorabilă profesiune socială, de elită, căreia să i se poată deschide toate perspectivele, iar presa ar fi, cu adevărat, în stat, a patra putere, constructivă, care să creeze și să îndrume opinia publică spre țelurile ei ideale. Statul român și mai presus de stat națiunea română de aceasta presă are nevoie și este suverană a întocmi legi și regulamente, care să-i dea, fără întârziere, presa aceasta!

Fiind consecvent cu atitudinea sa de luptător pentru susținerea presei de limbă română în Transilvania, Bornemisa trage un semnal de alarmă chiar și atunci când adversarii săi politici, concurenți pe piața presei sunt nevoiți să înceteze apariția ziarelor românești. În articolul „A murit o gazetă”, anunță încetarea ziarelor liberale ce apărea la Cluj „Înfrățirea” și suplimentul său „Înfrățirea poporului”:

„Un lucru pe care noi l-am prevăzut, de altfel, de atâta vreme și care acum s-a împlinit pe neașteptate. Dar, deși i-am fost acestor două gazete contrari politici și de câte ori am văzut greșelile stăpânilor lor, le-am arătat cu degetul, – nu putem totuși spune, că moartea lor nun e înduioșează. Căci oricât de liberal ear fi fost amândouă aceste foi și oricât de urgisit ar fi fost partidul, pe care-l sprijineau, ele reprezentau totuși în Clujul acesta unguresc un steag național românesc și erau un semn de trăinicia și de stăpânirea noastră românească pe aceste plaiuri.

Și desigur, că pricinile, pentru care ele au trebuit să se stingă nu sunt numai politice, ci și de altă natură. Moartea lor dovedește doar două lucruri, întâi, că oricât ar cheltui un partid ca să-și facă o presă și să-și susțină foi, el nu izbutește până la capăt, dacă nu înfățișează foile lui o lipsă simțită – și a doua oară, că publicul nostrum nu înțelege încă pe deplin rostul foilor. Negustorii români nu dau foilor românești anunțuri, iar cititorii înțeleg adesea să citească dar nu să și plătească foaia pe care o citesc.” (…) „O foaie este ca un steag de luptă, și cei care se înșiră sub umbra lui au față de el nu numai drepturi ci și datorii. Preintre acestea cea dintâi și cea mai mare este să-l apere, să-l sprijinească și să nu-l lase să cadă! Iar sprijinul ce-l cere de la cetitorii săi o foaie este doar unul singur: să-și plătească la vreme abonamentul și să răspândească foaia neîntrerupt printre cunoscuții lor!”

*

Bornemisa va edita Cosînzeana până în anul 1926, când, fără să lase Lumea și Țara va apărea până în anul 1940 (ultimul la București).

Experiența de jurnalist a lui Sebastian Bornemisa va fi completată după 1943, prin colaborarea la ziarul Solia Dreptății (Orăștie), al cărui director și proprietar era Aurel Vlad, unde îi are colegi pe tinerii Cornel Mihăilă și Valeriu Bora. În anii 1940-1944, Clujul aflându-se sub administrație maghiară în urma Arbitrajului de la Viena, familia Bornemisa ia drumul „pribegiei”, după o perioadă petrecută în București, se restabilește la Orăștie.