Securişti buni, securişti răi

(Depinde cine e la Cotroceni)

Cu trei luni înainte să cadă comunismul definitiv în Europa de Est, o persoană se duce la serviciile secrete ale acestei ţări şi semnează un angajament în care promite că va colabora cu ele. Serviciile secrete din această ţară au reputaţia că sunt dintre cele mai brutale şi mai opresive din toată regiunea. Stasi e mic copil pe lângă ele. În momentul în care această tânără semnează un angajament, comunismul se prăbuşeşte în regiune. E pe ducă. Dar tânăra semnează.
Douăzeci de ani mai târziu, aceeaşi persoană era consilier la Preşedinţia din ţara sa. Publicul nu ştie nimic despre trecutul ei, poate nici o parte a presei. La un moment dat, trecutul ei a devenit public. A rămas în funcţie. Tare. Se agaţă de ideea că nu a dat informaţii despre nimeni, ca şi cum asta ar avea o importanţă morală. Ai vrut. Ai semnat. Ai intenţionat. Nu a dat informaţii pentru că nu a cerut nimeni şi pentru că a căzut comunismul în decembrie 1989.
Deci nu mai era timp. În ultima zi a anului trecut, această persoană demisionează din instituţia prezidenţială „să nu păteze reputaţia” instituţiei. Nu a dat niciodată explicaţii despre angajamentul cu Securitatea lui Nicolae Ceauşescu, cu cel mai dur organ de represiune din Europa de Est. În schimb, a făcut carieră la cele mai înalte niveluri posibile după ce a căzut comunismul. Comunismul? Capitalismul? E tot una.

După ce şi-a dat demisia de la Cotroceni, fosta consilieră a fost aleasă preşedintele Camerei de Comerţ Româno-Americane. Nimeni nu zice nimic, pentru că aşa se practică în România. Securişti buni şi securişti răi. Depinde cine e la Cotroceni, cine e bun şi cine e al dracului. Nimeni nu spune că respectiva doamna este incompetentă, însă, din punct de moral, este mai mult decât trist că la 22 de ani după revoluţie această organizaţie alege pe cineva care a semnat un angajament cu fosta Securitate. Gândiţi-vă mai bine. Au murit peste o mie de persoane în revoluţie, strigând „libertate” cu gurile lor găurite de gloanţe să dispară Securitatea. Nu să trăiască 20 de ani mai târziu.

Mai rău este că românii tac. Această tăcere compromite viitorul. În Germania, în anii ’50, multă lume a spus că era necesar ca foşti nazişti să rămână în funcţii importante, deoarece ei ştiau legi, reguli, erau competenţi. Din fericire s-a născut o generaţie care a refuzat să tacă, să accepte sau să ignore.

Aşa trebuie făcut şi în România. Să nu tacă, să nu accepte. Nu există securişti buni şi securişti răi. Doar securişti.