Seducătoarea soprană Anna Netrebko

Modele şi Maeştri

Este o frumuseţe, considerată o „icoană glamour a Operei”. A mers pe toate drumurile, fiind conştientă că „în această profesie nu poţi atinge culmile decât dacă înveţi mereu câte ceva”.

Anna Netrebko are adevărate afinităţi cu muzica lui Mozart, pe care a descoperit-o la 15 ani, când lua lecţii de canto într-o şcoală de muzică din oraşul natal Krasnodar, la 1.000 de kilometri sud de Moscova, şi când visa să urce pe scenă ca actriţă, dansatoare sau divă de operetă. Opera avea s-o descopere abia când a asistat la un spectacol la Teatrul Mariinski. Şi din acel moment s-a hotărât să devină cântăreaţă de operă. „Nu ştiu de ce, dar am simţit imediat o relaţie cu Mozart: cu Cerubino sau Contesa mă simţeam în largul meu cu această muzică. Mai târziu, când am împlinit vârsta la care puteam intra la Conservator, mi s-a spus că vocea mea era mică, dar expresivă şi că eram remarcată atunci când eram în scenă. Atuul meu este un instrument sănătos şi curat şi o ureche foarte bună: asta mi-a permis, foarte repede, să sesizez instinctiv specificităţile stilistice ale diferitelor repertorii, mai ales ale cântului italian”.

Amabilă, surâzătoare, caldă, soprana este foarte lucidă în ceea ce o priveşte: „Asimilez tot ce aud şi sunt capabilă să reproduc foarte repede informaţiile percepute”, apreciază ea fără falsă modestie. În 1993 a câştigat Concursul Glinka la Moscova, apoi audiţia, în faţa lui Gergiev, pentru… Regina Nopţii. Dirijorul a avut imediat încredere în ea. „Atunci când eram departe de a fi la înălţime, n-a încetat să mă încurajeze. Îi datorez totul. Am fost angajată imediat la Mariinskii Teatr pentru rolul Barbarina din «Nunta lui Figaro», pe care, până la urmă, nu l-am cântat niciodată, pentru că regizorul a cerut să fiu distribuită în Susanna!”

După premiera cu Don Giovanni de la Scala din Milano

Rolurile, mari şi mici, s-au succedat şi studenta nu şi-a mai terminat cursurile la Conservator. „Sunt una dintre puţinele din trupă care n-au aparţinut niciodată şcolii de canto a Teatrului Mariinski, care n-au lucrat cu Larissa Gergieva (sora dirijorului). În ceea ce priveşte Regina Nopţii, am cântat-o totuşi, dar la Riga. Mi-a reuşit de două ori contra fa-ul, de două ori nu. N-am mai riscat de atunci!”

Mozart revine cu regularitate în cariera Annei Netrebko. În 2002, Donna Anna din „Don Giovanni” a lansat, la Salzburg, cariera ei internaţională. Lucrul cel mai uimitor în parcursul său artistic este poate dexteritatea – unică pentru o soprană rusoaică – cu care a interiorizat stilul de canto italian, mai ales bel canto. Cum a reuşit? Mai întâi a ascultat-o mult pe Callas, încercând, când avea 17 ani, s-o imite. Totuşi, exemplul Mirellei Freni i-a relevat tehnica italiană. Mai târziu, a luat în două rânduri 12 lecţii cu Renata Scotto, la New York. „Ea m-a iniţiat în bel canto când am abordat «I Capuleti e I Montecchi» de Bellini. La început nu înţelegeam nimic din aceste lungi melodii şi mi se păreau repetitive”.

Cu Roberto Alagna, în Manon

Pe lângă Callas, atracţia ei pentru marii cântăreţi ai trecutului a rămas intactă. „Ei ştiau cu exactitate cum să abordeze acest repertoriu: Sutherland, Scotto, Gencer… Pentru Anna Bolena, model mi-a fost în special dirijorul Gianandrea Gavazzeni, a cărui conducere indica exact cum trebuie să cânte fiecare. Cred că s-a pierdut cultura bel canto-ului astăzi, când foarte puţini dirijori, exceptându-l pe Evelino Pido, înţeleg specificitatea acestei muzici şi implicaţiile ei vocale. «La Sonnambula», «Norma» şi «Anna Bolena» au fost scrise pentru aceeaşi voce. Or, în zilele noastre, o singură cântăreaţă este incapabilă să-şi asume aceste trei roluri pe care Callas sau Sutherland încă puteau să le cânte. De ce nu mai este posibil? Ce s-a întâmplat cu vocile sau cu stilul? Orchestrele sunt prea mari? Mă întreb… Şi continui să lucrez ca să mă perfecţionaz: mulţi specialişti cred că nivelul meu este încă insuficient din punct de vedere tehnic şi stilistic.”

Luciditatea cântăreţei este o continuă sursă de uimire. Nu pare niciodată mulţumită de ea însăşi şi găseşte mereu un aspect negativ când este complimentată pentru una dintre reprezentaţiile sale. Întrebată despre calitatea limbii franceze pe care o posedă, excepţională în perioada în care cânta Antonia din „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach la Mariinski sau Teresa în „Benvenuto Cellini” de Berlioz, ocoleşte răspunsul. Este imposibil să afli dacă are un antrenor excelent.

Aventura Tatianei

Cu Rolando Villazon în Romeo şi Julieta

În timp ce majoritatea artiştilor ruşi apără cu trup şi suflet operele lui Ceaikovski sau Rimski-Korsakov, Anna Netrebko mărturiseşte că vocea ei nu este potrivită acestui repertoriu pe care de fapt l-a cântat destul de puţin, exceptând minunatele sale apariţii în rolul Ludmilei din „Tristan şi Ludmila” de Glinka, în Ninetta din „Dragostea celor trei portocale” şi Luisa din „Logodnă la mânăstire”, de Prokofiev. Este de menţionat, de asemenea, Nataşa, întruchipată de ea în „Război şi Pace”, această superbă eroină a lui Tolstoi, din compoziţia lui Prokofiev. Cu Nataşa, Netrebko a debutat la „Scala”, la „Covent Garden” şi la „Teatro Real” din Madrid, în turneul întreprins de Teatrul „Mariinski” sub conducerea lui Gergiev. Şi tot acest rol i-a deschis porţile Operei „Metropolitan” din New York, în 2002.

Solista n-a apreciat „Logodnă la mânăstire”, în care n-a cântat decât de două ori la Sankt Petersburg, şi abia mult mai târziu a abordat „Iolanta” de Ceaikovski, la Baden-Baden în 2010, înaintea unei versiuni triumfale la Festivalul de la Salzburg, anul trecut, dar în concert.

Anna Netrebko, Ivor Bolton şi Piotr Beczala, în concert

Parisul ar fi trebuit s-o asculte în „Iolanta” în stagiune trecută, sub bagheta lui Emmanuel Villaume, alături de prietenul ei de la Teatrul Mariinski, Evgheni Nikitin. „Singurl rol rusesc pe care îl am în vedere, mărturisea Anna Netrebko, este Tatiana din «Evgheni Oneghin». Îl voi testa mai întâi la Staatsoper Wien, într-o producţie veche în care – miracol – mi se oferă un Oneghin cântat de Dmitri Hvorostovsky”. Tatiana este un rol-far în cariera unei artiste slave, dată fiind măsura în care cuvintele lui Puşkin puse pe muzică de Ceaikovski respiră aerul rusesc. Aventura Tatianei va continua la New York, sub bagheta lui Gergiev, într-o montare realizată de Deborah Warner, care a fost creată anul trecut la Londra. „Ştiu că este un spectacol mai curând tradiţional, dar este ceea ce ne place pentru această operă, nouă, ruşilor, şi Deborah, cu care mi-a plăcut să discut proiectul, este un imens om de teatru. Nu sunt totuşi sigură că Tatiana este rolul ideal pentru mine. Până acum mi se părea că este prea grav, dar voi încerca. În schimb, nicio şansă să accept Lisa din «Dama de Pică», care cere o voce mai grea”.

Cucerirea redutei franceze

În Anna Bolena, la Met, sub bagheta lui Marco Armiliato

În timp ce Anna Netrebko este un star adulat în toată lumea, în mod curios, Franţa nu a recunoscut în întregime imensul talent al sopranei. Având grijă să nu ardă etapele, aceasta îşi conduce cariera cu o înţelepciune exemplară. La începutul acestei luni, ea a susţinut la Paris un recital în Sala Gaveau.

Mediul muzical francez, adesea sceptic şi neîncrezător în talentele ultra mediatizate sau propulsate prea repede, cel puţin după criteriile lui, a fost ultimul care a recunoscut-o pe Anna Netrebko, după ce aceasta era o stea a scenei lirice nu numai în propria ţară, dar şi în Italia, în Marea Britanie, în SUA, iar în Austria şi Germania avea popularitatea unui star pop.

Este adevărat că soprana rusoaică şi-a făcut debutul relativ târziu la Opera din Paris, în mai 2008, cu Julieta din „Capuleti” de Bellini, alături de Joyce DiDonato în Romeo, în condiţii foarte speciale: cu numai trei luni înainte devenise mamă. În pofida circumstanţelor care ar fi putut influenţa prestaţia ei, pariul a fost câştigat, succesul la public şi la critică fiind unanim.

În Manon, la Covent Garden, în regia lui Laurent Pelly

A apărut apoi pe scena Operei Bastille, tot în registrul bel-canto, dar într-o comedie: Adina din „Elixirul dragostei”, în excelenta producţie a lui Laurent Pelly, care a fost invitată pentru ea, la Mariinski din Sankt Petersburg, în stagiunea trecută, de către Valery Gergiev. Tot la Paris ar fi trebuit să cânte Electra din „Idomeneo”, de Mozart, alături de Rolando Villazon, partenerul ei fetiş la acea oră. Din păcate, proiectul nu s-a materializat. Fusese solicitată şi pentru o nouă montare cu „Faust” la Bastille, unde urma să-l întâlnească pe unul dintre partenerii ei preferaţi, Roberto Alagna, dar în momentul în care oferta franceză se preciza cu greutate, ambiţiosul Peter Gelb, directorul Operei Metropolitan din New York, i-a propus să deschidă stagiunea cu „Anna Bolena”, de Donizetti, iar soprana „n-a putut să-i reziste Bolenei”, după cum mărturisea.

În Boema, cu Rolando Villazon

Altă prezenţă a ei pe scena operei pariziene nu s-a prevăzut de atunci. „Sper să fiu la Garnier pentru o nouă punere în scenă cu «Don Pasquale», semnată de Laurent Pelly, ceea ce mă încântă, pentru că am adorat Elixirul”, declara ea într-un interviu realizat de Monique Barichella.

 Recitalul din Sala Gaveau a avut loc în 3 mai, cu un program de melodii ruseşti structurat pe liniile generale ale recitalului susţinut în 2010 la Festivalul de la Salzburg, sub bagheta lui Daniel Barenboim. Anna Netrebko a fost acompaniată de această dată de pianista Elena Bashkirova, soţia maestrului, pe care solista o apreciază în mod deosebit pentru că „ea cunoaşte perfect această muzică”.

„Callas era Callas: unică”

Împreună cu dirijorul Vladimir Spivakov, într-un concert la Moscova, în martie 2012

La Salzburg, în vara anului 2010, Anna Netrebko plângea după fiecare reprezentaţie cu „Romeo şi Julieta”. Afirma că este pentru ultima oară când cântă acest rol pentru care se considera prea bătrână. După doi ani, mărturiseşte că 40 de ani este „limita de vârstă pentru a fi credibilă”. Evoluţia către numeroase eroine este normală. Va cânta Margareta din „Faust” anul viitor şi, treptat, îşi va reînnoi întregul repertoriu. Agenda următorilor trei-patru ani este plină de roluri. Pentru că trebuie să interpreteze şi roluri mai uşoare, va păstra Norina din „Don Pasquale” şi Adina din „Elixirul dragostei”. Dar crede că va renunţa la Lucia di Lammermoor, deşi i-ar plăcea să o interpreteze altfel, dar publicul preferă în acest rol o soprană de coloratură, ceea ce ea nu este. „Nici Callas nu era, dar Callas era Callas: unică. Şi Sutherland avea o tehnică perfectă de coloratură, pe care eu nu o am. Nu mă pot compara nici cu una, nici cu cealaltă”, explica ea.

În Romeo şi Julieta pe scena de la Salzburg

Intenţia ei este să cânte Verdi, dar fără să-şi forţeze vocea, cu supleţea şi muzicalitatea ei naturale. În decembrie 2013 va risca să apară în „Trubadurul”, la Berlin. Textura vocii Leonorei este ceva mai joasă decât cea a Luciei de Lammermoor, dar cere o tehnică identică. Apoi, în anii următori, ambiţia ei majoră este Norma şi, în sfârşit, La Sonnambula, ideală pentru o soprană lirică. Pregăteşte, de asemenea, o serie de concerte cu două programe în întregime noi, dintre care unul dedicat exclusiv lui Verdi, cu Gianandrea Noseda, pentru Deutsche Gramophon, şi altul destinat verismului. Desigur, ştie că nu va deveni o soprană dramatică de pe o zi pe alta. Îşi perfecţionează tehnica în registrul mediu şi grav, pentru a cânta în „Manon Lescaut”, la München în 2013, cu un Des Grieux ideal, Jonas Kaufmann, cu care a cântat, de altfel, şi în „Traviata” la Covent Garden, în 2008.

Lansări audio şi video

La Staatsoper Wien, alături de Ioan Holender

Pentru a separa grâul de neghină în lansările audio şi video ale divei, trebuie să punem de-o parte tot ceea ce aparţine zonei „live” şi repertoriului rusesc. Frumoasa soprană n-a fost niciodată atât de convingătoare ca sub luminile scenei, când vocea şi trupul se consumă cu ardoare. „Ruslan şi Ludmila” de Glinka (1995) şi „Logodnă la mânăstire” de Prokofiev (1998) sunt mărturii ale primilor paşi la Mariinski sub îndrumarea lui Valery Gergiev. Tot cu Gergiev a semnat un recital de studio cu un florilegiu de pagini ruseşti, minunate melodii de Rahmaninov, intitulat „Russian Album” (2006). Ariile sale de operă cu Noseda (2003), „Sempre libera”, cu Abbado (2004) sau „Souvenirs” cu Villaume (2008), cărţi de vizită franţuzeşti, italieneşti şi germane, nu reţin prea mult atenţia specialiştilor şi nici „In the Still of Night” în compania lui Barenboim ca pianist (2009) sau compilaţia „Live at the Met”.

Cu totul alta este situaţia cu video-ul cu „Traviata” de la Strasbourg (2005), în regia impecabilă a lui Willy Decker, avându-l partener pe Rolando Villazon. „Manon” de la Berlin (2008) şi „Elixirul dragostei” din Viena (2007), tot cu Villazon, sunt considerate de critică mai puţin reuşite.

La Balul Operei, împreună cu Ioan Holender

La Salzburg, în 2006, Susanna interpretată de ea se înscrie perfect în „Nunta lui Figaro”, montată de Claus Guth. Sunt impresionante performanţele în „Lucia di Lammermoor” (2009) şi „Don Pasquale” (2010). În sfârşit, rolul Anna Bolena la Viena, în punerea în scenă a lui Genovese, este o înregistrare memorabilă (2011). Critica semnalează, de asemenea, versiunea integrală de studio a operei „I Capuleti e I Montecchi”, cu Elina Garanca, şi „Stabat Mater” de Pergolese (2010), sau „Rossini” (EMI 2011).

La fel de populară ca Madonna

Anna Netrebko şi Vittorio Grigolo

Desigur, dacă Verdi şi noi personaje o atrag, Mozart n-a dispărut din agenda Annei Netrebko. A acceptat să pregătească Contesa din „Nunta lui Figaro”, pe care o va interpreta în mai 2013 la Baden-Baden, alături de baritonul uruguyan Erwin Schrott, cu care s-a căsătorit în 2008. „Cu excepţia câtorva concerte pe care le-am susţinut împreună, am avut rar ocazia să împart afişul cu Erwin, pentru că este foarte dificil să asociezi o soprană şi un bariton-bas în repertoriile noastre, exceptând «Don Giovanni»… Nu suntem niciodată în aceleaşi producţii, el la Salzburg, München sau Covent Garden, eu la Scala şi la Zürich… Cred că directorilor nu le place să angajeze cupluri de cântăreţi, iar eu respect acest punct de vedere”.

Găsirea unui echilibru între carieră şi viaţa personală este acum preocuparea majoră a Annei Netrebko, care se consideră o femeie fericită pe care maternitatea a transformat-o, dându-i un fel de plenitudine. Trebuie să facă însă faţă numeroaselor angajamente fără să-şi neglijeze soţul, care călătoreşte la fel de mult ca şi ea, şi nici fiul, Tiago, de trei ani şi jumătate, care este la grădiniţă. „Când lipsesc câteva zile, el rămâne la Viena, dar când stau mult timp în străinătate, la New York, de exemplu, îl iau cu mine. Va trebui găsită o altă soluţie când va merge la şcoală. Desigur, familia este importantă şi mi-ar plăcea să petrec mai mult timp cu soţul şi cu fiul meu, dar am o responsabilitate şi faţă de contractele pe care le-am semnat. Lucrez mult şi îmi petrec timpul în avioane pentru a-l întâlni pe unul sau pe celălalt, îndată ce am o zi liberă”.

În Manon, în versiunea de la Met, sub bagheta lui Fabio Luisi

După avalanşa mediatică al cărei obiect şi victimă a fost, timp de câţiva ani, în Germania şi în Austria, unde a fost hărţuită de presă, care-i comenta pe un mare număr de coloane cele mai mici fapte şi gesturi, ca unui pop star, lucrurile s-au calmat, dar ea a rămas acolo la fel de populară ca Madonna sau Lady Gaga. Pentru a rezista unei presiuni atât de puternice, pentru a-şi gestiona cariera şi a-şi păstra integritatea artistică cu sânge rece, a avut nevoie de un echilibru solid şi o inteligenţă deosebită. Rezultatul ar fi putut fi devastator pentru o cântăreaţă mai puţin profesionistă. Din fericire, când gloria copleşit-o, Anna Netrebko avea deja 10 ani de carieră la Mariinski. Era pregătită din punct de vedere artistic să-i facă faţă.