Sentinţele Istoriei, crime şi fantomele trecutului, revoluţionari şi tirani, atracţie şi pasiune dincolo de limite

„Dosarele secrete ale secolului XX”

„Ladoux este din ce în ce mai nedumerit: cine este cu adevărat Mata Hari? Oare acuzaţiile ce i se aduc sunt doar rezultatul unor coincidenţe? Plecarea sa în iulie 1914 la Berlin, călătoriile în Anglia, şederea la Vittel, relaţiile cu aviatorii. Fără îndoială, Ladoux nu dă peste nicio dovadă hotărâtoare. Totuşi, faptul că aceste activităţi coincid se arată foarte tulburător. Este imposibil să rămâi nepăsător în faţa eventualităţii foarte posibile ca Mata Hari să fie în serviciul germanilor… După atâţia ani, care poate fi sentinţa Istoriei? Vinovată, Nevinovată? Până acum, scriitorii care s-au aplecat asupra cazului dansatoarei-spioane nu puteau discuta în cunoştinţă de cauză, necunoscând documentele de la proces. Astăzi este cu totul altceva. Şi? Ceea ce trebuie să înţelegem bine este epoca în care a fost judecată şi executată. 1917 a rămas pentru istorici «anul tulbure». Este momentul ofensivei ratate a lui Nivell. Este epoca crizei morale, a răzvrătirilor. În timp ce pe front erau împuşcaţi soldaţi de 20 de ani doar pentru nesupunere, puteau oare magistraţii militari să aibă grijă de Mata Hari, ale cărei relaţii cu rezultate evidente cu germanii fuseseră dovedite? Cu toate acestea, încercăm o oarecare stânjeneală atunci când întoarcem filele dosarului nedescoperind în el nicio dovadă palpabilă, nicio menţiune precisă despre o informaţie anume. Mata Hari a fost condamnată fiindcă toţi erau siguri că era agent german. Însă există spioni care nu spionează… Să fi fost cazul ei aşa cum se jura? Pentru a şti s-au făcut demersuri pe lângă germani. Mata Hari a făcut lucruri importante pentru Germania. Ea a fost curierul informatorilor stabiliţi în străinătate. Le ducea bani, cecuri, ordine, primea de la ei ştiri şi reexpedia esenţialul. A fost un agent de mare importanţă. Dar… între noi fie vorba, n-au existat nici cele mai mici dovezi”.

A fost Mata Hari vinovată de spionaj sau nu? În ce constă misiunea secretă a lui Rudolf Hess? Cine se ascundea în spatele numelui de cod Cicero, cel mai bun spion din al Doilea Război Mondial? A fost elucidată enigma din jurul cadravului lui Hitler? Ce s-a întâmplat după război cu Martin Bormann, eminenţa cenuşie a celui de al Treilea Reich? Ce evenimente stranii au avut loc în ziua morţii lui Stalin?

Aducând noi dovezi şi prezentând documente inedite, departe de prejudecăţile formate în timp, istoricul Alain Decaux propune cititorului o reinterpretare a unora dintre cele mai controversate personaje şi evenimente ale istoriei recente.

Autorul redeschide 10 dintre dosarele secrete ale secolului XX, încercând să afle adevărul despre figuri marcante, implicate în cele două conflagraţii mondiale, de la Mareşalul Pétain la Mussolini. Alain Decaux este un important scriitor, istoric şi om politic francez. A publicat zeci de cărţii printre care cele mai cunoscute sunt biografiile lui Alexandre Dumas, Victor Hugo, Napoleon Bonaparte şi Charles De Gaulle. În 1990, a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române.

„Ars”

Revelaţia romanului poliţist al ultimilor ani, scrisă de Thomas Enger, unul dintre cele mai surprinzătoare talente ale genului. „Plin de suspans, întunecat, curajos. Trebuie citit”, scria cronicarul de la „Booklist”, iar „The Guardian” titra: „«Ars» are atuuri puternice: un text bine scris şi un erou bântuit de fantomele trecutului”.

La doi ani după ce şi-a pierdut fiul într-un incendiu care i-a mistuit apartamentul şi i-a produs arsuri grave, jurnalistul Henning Juul îşi reia activitatea cu speranţa că munca îl va ajuta să uite pierderea suferită. Cazul pe care trebuie să-l investigheze este inedit pentru Norvegia: cineva descoperă într-un cort cadavrul unei tinere lapidate, pe jumătate îngropată în pământ. Crima pare să fi fost comisă după un ritual musulman impus de legile sharia. Poliţia crede că a găsit vinovatul, dar jurnalistul, singurul care îşi dă seama de complexitatea cazului, începe cercetări pe cont propriu. O iniţiativă care îl aduce din ce în ce mai aproape de adevăr, dar care îi va pune viaţa în pericol.

„Cercetare este un cuvânt frumos. E chiar o profesie. Cercetător. Fiecare serial TV are câte unul. Henning face o cercetare mică în timp ce restul redacţiei abia se trezeşte. Cercetarea este poate cea mai importantă sarcină a jurnalistului, atunci când n-are altceva de făcut. Săpături, săpături, săpături. Cele mai stranii şi, în ultimă instanţă, cele mai semnificative informaţii pot fi găsite în cele mai ciudate texte sau arhive. Îşi aminteşte un caz la care a lucrat cu ani în urmă. La vremea aceea nu prea avea experienţă, nu investigase mai mult de zece crime, când un vicar pe nume Olav Jorstad a dispărut pe mare, în largul coastei Sorland. Toată lumea ştia cât de mult îi plăcea lui Jorstad să pescuiască, dar vicarul cunoştea bine marea şi nu ieşea niciodată dacă se anunţa vreme potrivnică. În cele din urmă i-a fost găsită barca răsturnată. Jorstad însă n-a fost găsit, toate probele indicând un accident tragic. Henning a investigat cazul şi s-a hotărât să continue, bănuind că lipsea ceva din tabloul lui Jorstad la care fiecare adăuga câte o tuşă”…

„Trăiască Revoluţia!”

Pe lângă mişcările ample care au marcat epoci, precum Revoluţia Franceză şi cea Americană, autorul acestui volum, Derry Nairn, aduce în discuţie şi evenimente mai puţin cunoscute, cum este cazul rebeliunii din Irlanda din 1798. Deşi au eşuat ca revoluţii, ele ne ajută să înţelegem lumea modernă cu noile sale mişcări de protest. Căci indiferent cine l-a enunţat primul, Winston Churchill sau Jorge Santayana, principiul va rămâne mereu valabil: cei care nu învaţă din istorie sunt condamnaţi să o repete. Aşadar, o lecţie utilă pentru membrii mişcării „Occupy”, revoltaţi de inegalităţile sociale, dar şi pentru toţi eroi din umbră care aşteaptă să iasă la lumină.

Pol Pot, Iosif Stalin, Muammar Al Gaddafi, Fidel Castro. Unii dintre cei mai cunoscuţi dictatori din istorie şi-au început viaţa politică luptând pentru libertate, ca revoluţionari. Ce s-a întâmplat? Libertatea şi puterea sunt cumva ireconciliabile? De ce revoluţiile nu duc invariabil la democraţie? Ce ar trebui să facă pe viitor revoluţionarii ca să scape de tentaţia de a-şi înjunghia camarazii pe la spate? Oliver Cromwell este celebru pentru că şi-a învins regele şi l-a ucis. Apoi a desfiinţat Parlamentul, şi-a epurat armata şi a făcut ravagii în Irlanda. Exemplul lui rămâne ca prototip pentru toate teoriile postrevoluţionare ce au urmat. La fel, în revoluţia mexicană, mai mulţi generali la rând şi-au deschis drumul prin luptă până la Ciudad de Mexico, doar ca să devină ei înşişi tirani şi să întoarcă tunurile federale împotriva restului ţării, cu prima ocazie. Generalul Suharto este un alt rebel transformat în dictator. După ce a luptat pentru independenţa Indoneziei, el l-a înlăturat de la putere pe preşedinte şi a exercitat un control sângeros. Tot istoria este cea care ne oferă un avertisment.

În 1936, Uniunea Anarhiştilor Spanioli a reuşit să apere Barcelona şi alte câteva oraşe de atacurile fasciştilor. Ei s-au apucat apoi să introducă în teritoriul pe care îl controlau un sistem colectivist, fără lideri. Şi nu fasciştii au fost cei care le-au dat anarhiştilor lovitura de graţie, ci colegii lor de stânga, socialiştii moderaţi. În alte părţi ale Europei, în acelaşi deceniu 1930, Cămăşile Brune din Germania şi Cămăşile Negre din Italia au distrus starea de fapt, au remodelat radical economiile şi şi-au lansat ţările pe un nou drum. Să nu uităm că atât Hitler, cât şi Mussolini s-au bucurat de sprijinul popular în acţiunile lor.

Aşadar, după multe alte exemple pe care le veţi citi în acest volum, revoluţiile dăunează de fapt democraţiei? Nu există garanţii că rebelii învingători vor crea societăţi libere. Aceleaşi exemple nu sunt prea încurajatoare pentru ucrainieni, a căror Revoluţie Portocalie din 2004 a cerut schimbări democratice imediate. Acelaşi lucru este întrucâtva adevărat şi pentru protestatarii din Egipt care şi-au petrecut mare parte din anul 2011 încercând să ducă reforma din stadiul de promisiune la cel de realitate.

Autorul volumului, Derry Nairn, este istoric, absolvent al mai multor universităţi prestigioase: „City University” din Londra, „University College” din Dublin şi „Waseda University” din Tokyo. Unul dintre obiectivele acestui volum este acela de a plasa într-un context istoric reportajele transmise cu sufletul la gură de la faţa locului, despre valurile schimbării…

„Atracţia”

Seria „Crossfire” a fost publicată până în prezent în 39 de ţări, devenind unul dintre cele mai mari succese comerciale din lume, astfel că în primele şase luni de la publicare au fost vândute peste şase milioane de exemplare.

Atracţie… Pasiune… Obsesie… Dragoste dincolo de limite.

Scriitoare a peste 12 bestselleruri internaţionale, traduse în mai mult de 25 de limbi, Sylvia Day a urcat pe locul I al topului „The New York Times”. Pentru activitatea ei a fost considerată „Autorul Anului pentru romanele de dragoste”, pe site-ul Amazon. „Sylvia Day este regina indiscutabilă a romanelor erotice cu o tuşă de tandreţe. Cărţile ei sunt un lux pe care orice femeie îl merită”, scria Teresa Medeiros. Iar cronicarul de la „Library Journal” comenta: „Scenele fierbinţi şi răsturnările de situaţie neaşteptate îi vor face pe cititori să vrea să citească mai mult”.

„Gideon Cross a intrat în viaţa mea ca un fulger în întunericul nopţii. Impresionant şi strălucitor, fierbinte şi neliniştitor. Am fost atrasă de el aşa cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată în viaţă. Tânjeam după atingerea lui ca după un drog, chiar ştiind că mă secătuia de puteri. Eram un suflet chinuit, iar el a pătruns cu atâta uşurinţă în cele mai adânci ascunzişuri ale inimii mele…

Căci Gideon ştia. Era bântuit de proprii demoni. Şi fiecare a devenit pentru celălalt oglinda care îi reflecta cele mai profunde răni şi dorinţe.

Legăturile cu care m-a cuprins dragostea lui m-au transformat cu totul şi m-am abandonat în întregime lui, dorindu-mi doar ca trecutul nostru întunecat să nu distrugă pentru totdeauna singura şansă la fericire pe care o găsisem în sfârşit…”