Servilismul, în esenţă,
Şi indiferent de eră,
Pentru unii e carenţă,
Pentru alţii – carieră.
În faţa unui şef, admit-
Indiferent ce griji mă mână –
Să mă prezint descoperit,
Nu însă cu căciula-n mână.
Ştefan Tropcea, din Antologia epigramei româneşti (2007)
Există pe lumea aceste naţiuni învingătoare datorită faptului că au înţeles că doar de propriii lor cetăţeni depinde calitatea vieţii şi gradul de civilizaţie a unui popor. Există însă şi naţiuni care se consideră victime ale destinului, dacă ar fi să ne referim la teritoriile condamnate la secetă, foamete, refugiaţi, piraţi, violenţe şi terorism. Deşi această clasificare este oarecum voit exhaustivă, din dorinţa de a mă referi strict la gradul de „intervenţionism“ în destinul unei naţiuni, România nu se află în niciuna dintre cele două situaţii.
România şi-a „câştigat“ cu multă trudă statutul de colonie, însă ultimele zile mă fac să cred că nici măcar asta nu mai este… A rămas un teritoriu supus unor experimente de supravieţuire. Îmi amintesc cu tristeţe perioada postdecembristă, când, tânăr fiind în auzeam pe preşedintele Iliescu vorbim cu foarte multă persuasiune despre „perioada de tranziţie“, despre faptul că aceste perioade sunt etape inerente în dezvoltarea unui popor care abia a descoperit drumul către democraţie şi mă încearcă şi mai multă tristeţe când îmi amintesc că la fiecare început de an, cu predilecţie într-unul electoral îl rugam pe Dumnezeu să fie mai bine pentru ţara şi pentru poporul meu.
Odată cu maturitatea a venit şi înţelepciunea şi recunosc că impactul a fost dureros. M-a durut când am devenit egocentrist, m-a durut când am înţeles că doar eu sunt artizanul propriului meu viitor, că statul este reprezentat de nişte instituţii rol decorativ şi bugetofag, alcătuite din indivizi care nu au reuşit mare lucru în viaţa şi şi-au pus toată speranţa în sinecurile de partid, că drepturile şi libertăţile mele sunt doar declarative şi pot muri liniştit cu lista lor în braţe în spital, pe stradă, în casă…
Recunosc că îmi mai rămăsese o speranţă… justiţia! Şi cum cea divină mi se părea destul de îndepărtată, mi-am pus speranţa în cea umană, şi deşi, opiniilor exprimate în spaţiul public privind imparţialitatea, calitatea umană superioară, mult peste medie, de unde şi numărul mic de persoane care deţin titulatura de „magistrat“, justiţia din România nu este decât o prelungire a mercantilismul care guvernează ultimele trei decenii ţara, un centru de interese şi înţelegeri care a dat mâna cu politicul, iar toate acţiunile care emană din acest spaţiu sunt doar pentru păstrarea privilegiilor şi a subjugării unor amărâţi.
Aştept cu interes ancheta declanşată de CSM pentru deconspirarea procurorilor care au lucrat cu SRI pe protocol, cu speranţa că România nu a devenit un teritoriu al experimentelor.
Citește comentariul integral în ziarul Cotidianul ediția digitală din 12 iulie.
”originar” nu ”original”