Sex-appeal-ul eleganţei

Au trecut 30 de ani de când Grace de Monaco îşi pierdea viaţa într-un accident de maşină, îndurerându-şi soţul, prinţul suveran Rainier III, cei trei copii, Caroline, Albert şi Stéphanie, dar şi pe cinefili şi pe admiratorii ei din Monaco şi din întreaga lume.

În 1955, la Festivalul de la Cannes, Miss Kelly, în pantalon corsar şi bluză cu jabou, poza în faţa fotografilor. Jurnaliştii se îmbulzeau în jurul noului star căruia Hitchcock îi relevase pe ecran „focul ce ardea sub gheaţă”. În numai 10 filme, de la „Mogambo” la „To Catch a Thief”, tânăra educată, aparţinând societăţii înalte din Philadelphia, ajunsese în fruntea box-office-ului. După ce îi descumpănise pe realizatori la început, apărând la casting cu mănuşi albe, era căutată de marii regizori, fusese premiată cu „Oscar” pentru rolul din „The Country Girl”. Camera o iubea, lumina ecranul, avea o aură pe care Cary Grand a rezumat-o în câteva cuvinte: „Grace este un înger. Este ireală”.

Film şi modă

A fost prima care a purtat rochiile fără umeri

Invitată de onoare la cea de a opta ediţie a Festivalului de la Cannes, Grace Kelly le-a eclipsat pe Sophia Loren, Silvana Mangano sau Brigitte Bardot. Luni de zile a ţinut prima pagină a ziarelor de la „Look” la „New York Times”. Adolescentele americane îi copiau look-ul, fără a reuşi însă să atingă „clasa” actriţei, un amestec de răceală şi de senzualitate care îl fascinase pe maestrul suspansului. „În «To Catch a Thief», am fotografiat-o pe Kelly mai ales din profil, frumoasă şi glacială. Dar când circulă pe culoarele hotelului Carlton şi Cary Grant o însoţeşte până la uşa camerei sale, ce face ea? Îşi lipeşte buzele de cele ale bărbatului…”, explica Hitchcock.

Ţiganca pe care Grace o consulta regulat la New York tocmai îi prezisese înaintea Cannes-ului un cu totul alt destin. O viaţă de prinţesă pe care ea credea că o va trăi numai fictiv, în „Lebăda” lui Charles Vidor. Când s-a urcat în trenul albastru pentru a ajunge pe Riviera, nu bănuia că steaua sa, care o dusese atât de sus, îi va schimba traiectoria existenţei. A doua zi, cu o rochie cu trandafiri îmbrăcată în grabă şi cu o tiară de margarete improvizată de Olivia de Haviland, Grace urca la bordul vasului „Studebaker” al lui Elias Lapinière, de la „Metro Golden Mayer”, pentru a se întâlni cu Prinţul de Monaco. O capcană imaginată de Pierre Galante, jurnalist la „Match”. La început n-a schiţat nici măcar o reverenţă în faţa acelui seducător a cărui mustaţă fină amintea de Errol Flyn şi nici nu pronunţase încă fraza care a dezvăluit interesul ei: „Este fermecător, este fermecător”.

Grace era atunci un star adulat ca Marilyn Monroe, ale cărei aventuri, reale sau presupuse, cu şahul Iranului, cu Clark Gable, cu stilistul Oleg Cassini sau cu Jean-Pierre Aumont făceau deliciul bârfitoarelor de la Hollywood.

Fusta Butterfly

Cine ar fi spus că această tânără mironosiţă, care primise o educaţie catolică la „Dames de l’Assomption” din Philadelphia, urmărită pas cu pas de o mamă-dragon, prusaca Margaret Kelly, sub privirea atentă a tatălui său, un self-made-man care făcuse avere în industria cărămizilor, va avea o carieră strălucită în cinema? Pentru că, în acest clan de origine irlandeză, era cultivat mai curând gustul pentru calităţile atletice decât cel pentru a şaptea artă. De altfel, fratele lui Grace, canotor, a fost medaliat la Olimpiadă. Dintre cei patru fraţi, Grace Patricia, cea mai mică, visătoare, jucându-se cu păpuşile şi iubind lectura, era o excepţie. „Noi suntem atleţi şi ea abia ştie să meargă”, spunea dezolat tatăl ei. La 7 ani s-a îndrăgostit de actorul Douglas Fairbanks şi visa să urce pe scenă. Era încurajată şi de unchiul ei, George, dramaturg, laureat al Premiului Pulitzer. La 17 ani, i-a mărturisit tatălui său că vrea să devină actriţă, iar acesta i-a replicat sec: „Dacă vrei, fă-o”.

Grace s-a prezentat la o audiţie la „Academy of Dramatic Arts” din New York. Deşi vocea ei a fost catalogată nazală, a fost admisă. Părinţii au instalat-o la hotelul „Barbizon”, un fel de cămin pentru tinere în care intrarea bărbaţilor era interzisă. Grace a renunţat la puloverele sport pentru taioarele pe talie, recita Shakespeare cu o bucată de pânză sub nas pentru a scăpa de accentul din Philadelphia şi, între două lecţii de dicţie, era manechin pentru rujul de buze la „Max Factor” sau pentru ţigarete, „Miss Old Gold”. „Eram oribilă. Oricine m-ar fi văzut la reclama penru «Old Gold» ar fi început să fumeze Camel”, îşi amintea ea cu umor.

A reuşit totuşi să obţină un rol pe Broadway în „Tatăl”, de Strindberg, şi a jucat în dramatizări pentru televiziune. Remarcată de producătorii de la „Fox”, a obţinut, graţie lui Henry Hathaway, prima apariţie pe ecran, în „Fourteen Hours”, alături de Paul Douglas, în vara anului 1950. Era o melodramă în care apărea fugitiv într-un taior negru şi cu o pălărie cu voaletă. Secvenţa i-a întredeschis totuşi porţile Hollywood-ului, unde a descoperit atmosfera necruţătoare a uzinei de vise. Îl simpatiza pe Gary Cooper, care i-a devenit repede partener pe ecran: „O găseam drăguţă şi diferită de ceilalţi. Părea cultivată şi venită dintr-o familie bună. Nu semăna cu toate acele bombe sexy şi era o schimbare înviorătoare”, mărturisea el.

Şic şi sofisticată

Amestec de puritate şi seducţie

În timp ce altele îşi evidenţiau formele pentru a-i convinge pe regizori, Grace paria pe eleganţă şi rezervă. Fermecat de distincţia ei naturală, Fred Zinnemann o distribuie în rolul Amy, soţia şerifului Will Kane, interpretat de Gary Cooper, în miticul film „Trenul va fluiera de trei ori”. Prestaţia ei în rolul fiicei unui pastor quaker i-a adus celebritatea. Apoi, marele John Ford a inclus-o în genericul pentru „Mogambo”, un safari amoros turnat în decorurile naturale din Tanganika şi din Uganda. Cu aceeaşi ocazie, „MGM” i-a propus un angajament pentru şapte ani. Lui Grace nu-i venea să creadă. „Aşază-te pe ceva, îi scria ea prietenului său Bill Allyn. Voi face un film cu bătrânul Clark Gable şi cu bătrâna Ava Gardner, regizat de bătrânul John Ford”. Ce femeie n-ar fi visat să fie la braţul neuitatului Rhet Butler din „Pe aripile vântului”? Grace Kelly a interpretat cu convingere rolul tinerei englezoaice rezervate, rivala Avei Gardner la inima unui vânător de fiare sălbatice, încarnat de Gable, reuşind să treacă în planul al doilea senzualitatea provocatoare a partenerei sale.

Citind între două filmări „Zăpezile din Kilimanjaro”, Grace se îndrăgosteşte de „regele inimilor de la Hollywood”. Pasiunea lor, la fel de arzătoare pe ecran ca şi în viaţă, n-avea însă cum să dureze. Rezultatul, o decepţie amoroasă, îndulcită de o critică ditirambică şi o nominalizare la „Oscar” pentru cea mai bună actriţă într-un rol secundar. „Grace Kelly este una dintre cele mai frumoase doamne care au apărut pe ecran de multă vreme încoace. Are darul de a sugera că este de familie bună fără a fi arogantă, este cultivată fără a fi plicticoasă”, scria un jurnalist de la „Newsweek”. Hitchcock era în căutarea unei actriţe care să-i urmeze lui Ingrid Bergman. El s-a erijat în Pygmalion şi i-a relevat adevărata personalitate. „Subtila senzualitate, sex-appel-ul atât de elegant m-au sedus”, mărturisea el. Grace a jucat în trei capodopere regizate de Hitchcock, „O crimă aproape perfectă”, „Rear Window” şi „To Catch a Thief”, în care i-a avut parteneri, succesiv, pe Ray Milland, James Steward şi Cary Grant. Graţie acestor trei filme, Grace a primit o stea pe Hollywood Boulevard. Va mai filma şi „Lebăda” şi „Înalta societate”, în 1956.

După care va părăsi fără regrete universul platourilor de filmare. „Nu-mi plăcea cu adevărat Hollywood-ul. Am văzut foarte mulţi oameni nefericiţi acolo. Nu-mi plăcea decât soarele care străluceşte mereu la Los Angeles”, avea să spună ea.

Cel mai frumos rol al ei abia începea. Căsătoria care o va transforma în Prinţesa de Monaco a fost cea mai mediatizată din epocă, şi în câteva decenii Grace va intra în legendă şi va semna cele mai frumoase pagini ale sagăi Principatului Monaco.

Răsfoind albumul lui Grace, după 30 de ani, descoperi că, în mod paradoxal, fotografiile alb-negru sunt cele mai vii. Apare, mereu tânără, în imaginea de la ultimul bal al Crucii Roşii, din vara anului 1982. O regăsim apoi, uşor din profil, cu ochelari negri şi pălărie din organdi, pe puntea pachebotului „Constitution”, când Grace Kelly nu devenise încă Grace de Monaco. În depărtare, aproape invizbil, înconjurat de ceaţa provocată de căldură, Rocher.

Sublimă rochia albă, albă, impresionant de albă

Cu geanta Hermes, la Lausanne

Cel mai frumos rol al vieţii sale a fost cel de prinţesă. Impresia de fericire pe care o dădea era totuşi înşelătoare. Cât de mincinoase sunt imaginile acelei „căsătorii a secolului”, asemănătoare unei superproducţii hollywoodiene. 1.800 de jurnalişti au redat evenimentul, 30 de milioane de telespectatori din întreaga lume au privit-o pe actriţă, într-o rochie stil Renaissance, spunând „Da” în sunetele compoziţiei „Uxor Tua” de Bach. O absolută lipsă de măsură, un romantism exacerbat, exprimat în mii de margarete albe pe care prinţul le lăsase să cadă asupra alesei sale la sosirea pe Rocher, în timp ce hidroavionul lui Onassis descria cercuri pe deasupra tinerilor căsătoriţi.

Grace era luminoasă, copleşită de eveniment, când a trecut pragul catedralei Saint-Nicolas la 19 aprilie 1956. Sublimă în rochia sa Renaissance cu un văl de dantelă brodat cu perle. „Era albă, albă, impresionant de albă”, îşi amintea prinţesa Ghislaine de Monaco. În ajun, viitoarea mireasă îşi uimise deja invitaţii făcându-şi o apariţie „regală” în loja princiară de la Operă, într-o rochie „Lanvin” albă, din organza de satin. În acea seară, „London Ballet” a părut să danseze numai pentru noua prinţesă venită de peste Atlantic.

Grace a spus „Da” prinţului ei înveşmântat într-o uniformă neagră, decorată cu aur, inspirată din ţinutele mareşalilor Imperiului. În momentul schimbării inelelor, Sebastian von Furstenberg a scăpat verighetele. Fără să se tulbure, Rainier şi Grace şi-au unit mâinile şi şi-au aruncat o privire emoţionată. Toată lumea şi-a ţinut răsuflarea privind pe micul ecran lumina soarelui de primăvară filtrată prin vitraliile catedralei, ce lumina figura pură, angelică a lui Grace de Monaco.

Eleganţă şi distincţie

Ramuri de liliac se revărsau din coşuri de aur. A urmat o recepţie uluitoare la palat, cu peste 600 de invitaţi, printre care Ducesa de Westminster, Aga Khan, regele Farouk, Aristotle Onassis, Ava Gardner, François Mitterrand sau Jean Cocteau. Dar acest adevărat film de succes, pus în scenă de Morgan Hudgins, şeful departamentului de publicitate de la „Metro Golden Mayer”, masca o realitate mai puţin roz.

Încă de la primul dejun care i-a reunit pe Grace Kelly şi familia Grimaldi, atmosfera a fost glacială. „Nimeni nu era în largul său. Bunica mea, prinţesa Charlotte, era rece şi distantă. În ochii ei, fiul său se căsătorise sub condiţia lui socială”, îşi amineşte Christian de Massy. Rainier a fost foarte jenat, dar nu avea nicio putere asupra dispreţului teribilei Mamou faţă de „colonia americană”, nu găsea niciun argument pentru a scuza familiaritatea unui John Kelly, care-i apostrofa pe valeţii cu perucă. În ceea ce o priveşte, Grace Kelly şi-a dat seama că statutul ei de star internaţional nu însemna pe bătrânul continent un paşaport suficient de important în ochii celebrei gotha europene.

Regina Elisabeth a refuzat politicos invitaţia la nuntă, delegându-l pe Sir Guy Salisbury-Jones, şeful său de protocol. A fost urmată de toate familiile regale, care n-au venit la ceremonie.

În spatele ei, bătrânul majordom al palatului, scandalizat s-o vadă aranjând crizanteme într-un vas, a mormăit un cuvânt desuet pe care ea nu l-a înţeles „roturière” (plebee).

A fost odată…

Fustele-corolă au făcut epocă

Începuturile primei Cenuşărese din istorie au fost o deziluzie. I-au trebuit ani de savoir-faire, de delicateţe şi de putere de convingere, pentru a-i fi cu adevărat recunoscut titlul de Alteţă Serenissimă.

„La început, regina Elisabeth semna scrisori bătute la maşină de secretarii ei”, nota Frédéric Mitterrand. Treptat, tonul devine mai afectuos, familial, şi scrisorile încep cu „Dear Grace”. Capetele încoronate care lipsiseră la căsătoria ei au fost toate prezente la înmormântare. La sfârşitul vieţii, actorul Dirk Bogarde a numit Monaco „Grace’s Palace”. Ca şi cum acest palat roz, vilele cu stucaturi, tot decorul uşor dulceag n-ar fi existat niciodată fără ea. În numai câteva decenii, prinţesa nu numai că a desprăfuit vechiul palat şi obiceiurile lui, dar numele ei a fost iubit de celebrităţile de pe tot gobul, a scris odată cu naşterea copiilor primele capitole ale unei saga care ne ţine şi acum cu sufletul la gură. Odată cu ea, un regat minuscul a devenit un loc de neocolit. Nu numai un paradis pentru miliardari, unde iahturile ancorau din an în an mai numeroase. Cu un Rocher care a cristalizat visurile a milioane de anonimi, era un paradis în care sărbătoarea nu se oprea niciodată, un loc în care Richard Burton, Aga Khan, Contele de Barcelona sau Maria Callas contemplau marea mereu albastră. O enclavă în afara lumii, în care Sinatra murmura „My Way” în faţa apusului de soare, sau un acvariu exotic în care Elsa Maxwell, cronicarul monden şi stâlpul a ceea ce avea să devină „jet-set”, scruta invitaţii bogaţi, cuplurile princiare, divele, starurile sau miliardarii în căutarea ultimei bârfe.

Şi dacă primii paşi ai lui Caroline, Albert sau Stéphanie au ocupat prima pagină din „Paris Match” sau „Life”, tinereţea lor tumultuoasă n-a încetat să alimenteze foiletoanele. „Rainier şi Grace nu mai erau persoane. Ei încarnau un mit”, aprecia Mary Wells, prietenă apropiată.

„Intru într-o lume nouă. Complet necunoscută. Şi asta mă sperie”. La început, Grace a trăit rău în exilul ei aurit. Nesigură pe ea, noua prinţesă se încurca în etichetă, confunda un ministru cu un ambasador. Miopia ei nu o ajuta deloc, iar dificultatea de a se exprima într-o limbă străină o paraliza. A trimis SOS-uri familiei, care a încercat să-i îndulcească nostalgia trimiţându-i biscuiţi pentru câinele ei Oliver sau burbon de Kentucky. Nu mai erau aproape nici prietenele de pe Broadway cărora să le poată mărturisi necazurile. Avea în schimb o doamnă de companie care îi supraveghea gafele. „Prea multe plecăciuni. Este invadant. Grace nu reuşea să se adapteze vieţii de la palat guvernate de protocol”, relatează Bettina Thompson, una dintre domnişoarele de onoare venită în vizită. În 1979, prinţesa recunoaşte că a traversat o vreme o „criză identitară”. „Din fericire, a adăugat ea, soţul meu a fost cel mai bun profesor: răbdător, tolerant, dar şi sever câteodată. El m-a învăţat tot”.

Rainier a ajutat-o într-adevăr. „În primele luni, i-am cerut soţiei mele să întinerească palatul. Grace şi-a luat sarcina în serios. A vopsit în albastru saloanele oficiale”, îşi amintea prinţul.

Rochiile lui Grace Kelly la Victoria&Albert Museum

De-a lungul timpului, prinţesa şi-a dezvăluit talentele de stăpână a casei. Americancă, cu talentul pentru „relaţii publice”, a fost una dintre cele mai strălucite ambasadoare. În timpul primei călătorii oficiale în Franţa, în 1959, l-a subjugat pe De Gaulle. Profesionistă, şi-a pregătit discuţia citind „Memoriile” generalului şi a insistat să poarte conversaţia în franceză. Preşedintele a găsit „fermecătoare” greşelile ei de gramatică şi de pronunţie. În 1961, a fost rândul lui John Kennedy să cadă pradă farmecului ei. „Aţi fost regina ecranului. Aţi devenit cea mai frumoasă dintre prinţese”. La „box-office-ul” Primelor Doamne, Grace rivaliza cu Jacqueline Kennedy şi a inventat accesoriile unei siluete inimitabile. Capelină de la „Balenciaga”, geantă de la „Hèrmes” cu curea de piele, rebotezată în onoarea ei „geanta Kelly”, costume de la „Madame Grès” sau „Dior”. Era o perfecţionistă. Fiecare dintre apariţiile ei era aranjată la milimetru, mai ales la marile baluri SBM, la cel „Second Empire” sau la „Scorpions”, pe care le punea în scenă cu Andre Levasseur, vechiul stilist de la „Dior”. „Simţul teatrului n-a părăsit-o niciodată. La fiecare Gală reuşea să-şi facă o intrare de neuitat sub focul proiectoarelor: diamantele scânteiau, dar figura îi rămânea întotdeauna uşor în umbră. Ea marca un timp, privea decorul… ştia să dea importanţă show-ului”, mărturisea acesta.

Grija pentru detaliu şi simţul organizării le datora probabil orginii germane a mamei sale. În fiecare dimineaţă, în biroul ei verde pal cu mobilier Ludovic al XV-lea, primea guvernantele, majordomii sau grădinarii pentru a le da dispoziţii precise pentru acea zi. Apoi reflecta la noi iniţiative. Dincolo de glamour şi de paiete, Grace a devenit o pionieră în domeniul umanitar. A creat, în 1963, „AMADE”, Asociaţia Mondială a Prietenilor Copilăriei, şi propria ei fundaţie pentru a veni în ajutorul tinerilor artişti. A imaginat „Primăvara Artelor”, „Festivalul Televiziunii” şi a fondat „Garden Club”, instituţii care i-au supravieţuit. „Pe teren era minunată, foarte umană”, îşi amineşte Rosine Sanmori. „Preşedinţia ei la Crucea Roşie nu era formală. O revăd încă în spital vizitându-le pe tinerele mame, ţinând copiii în braţe, îmbrăţişându-i ca pe propriii copii. Într-o zi m-a primit în salonul ei şi a sunat telefonul. A sărit ca o minge, zicând: «În mod sigur este băiatul meu». Îşi făcea griji pentru Albert, care se afla într-o tabără de vacanţă în Statele Unite”.

Modelele copiate în epocă de toate adolescentele

Cu o generaţie înaintea vremii sale la capitolul educaţie, Grace şi-a crescut cei trei mici prinţi ca pe nişte copii normali. Caroline, Albert şi Stéphanie aveau desigur guvernantă, pe Maureen King, dar prinţesa a ales o tânără englezoaică în stilul Mary Poppins. Iar seara, la culcare, Grace nu lăsa pe nimeni altcineva să le citească o poveste de Andersen. De acord cu prinţul Rainier, lipsit de dragoste în copilăria sa, micii Grimaldi aveau voie să-şi tutuiască părinţii. Pentru copii, prinţesa a imaginat un colţ de paradis, departe de privirile presei, „Roc Angel”, reşedinţa de pe înălţimile Monaco-ului. Un ranch populat cu animale de fermă în care familia petrecea weekendurile. Grace imagina un aranjament floral, în timp ce prinţul aprindea grătarul ca orice american din clasa de mijloc. Fericire fugară. Copiii cresc prea repede după părerea prinţesei.

Albert, tânăr, frumos şi atletic, era un băiat sensibil. „Fiul meu are o natură iubitoare. Unii îi întind capcane şi mi se pare intolerabil”. Cât despre Caroline, pe care ea o vedea căsătorită cu Charles al Angliei sau cu Henri de Luxembourg, aceasta se îndrăgosteşte de un playboy, Philippe Junot, supranumit „împăratul nopţii”. Cea mai mică, Stéphanie, este la fel de rebelă. „Părul încărunţit prematur, părinţii l-au moştenit de la fiii lor”, mărturisea Grace.

O rochie elegantă cu garnitură de blană

Dar, la 14 septembrie 1982, întreaga lume, şocată, afla tragedia, Prinţul Rainier era doborât. Moartea o surprinsese pe Grace la cotul unui drum abrupt. Un sfârşit pe cât de brutal, pe atât de prematur. Era o dimineaţă senină şi o zi însorită se anunţa la Roc Angel. Prinţesa, care de câteva zile avea uşoare migrene şi se simţea obosită, îi avea în preajma ei pe Stéphanie, întoarsă dintr-o călătorie la Antigua, şi pe Albert, sosit din Italia. Grace i-a dat cameristei câteva rochii şi pălării pentru a fi puse în Roverul 3500. Şoferul, Christian Silvestri, o aştepta pe peron, gata s-o conducă la Palat. „Lasă, voi conduce eu”. Şi-a trezit copiii şi şi-a luat rămas bun. „Am vorbit puţin. Apoi mi-a spus «pe curând». Cum trebuia să trec pe la palat în cursul dimineţii, i-am răspuns: sigur, pe curând”, povestea prinţul Albert.

Cu Stéphanie, care o însoţea în maşină, discuţia s-a aplecat asupra viitorului, asupra stagiului la Marc Bohan pe care adolescenta de 17 ani tocmai îl obţinuse şi despre sentimentele pe care le avea faţă de tânărul Paul Belmondo. Prinţesa i-a spus fiicei sale: „Va fi un an fericit”.

În mai puţin de o oră, imagini confuze şi contradictorii s-au îmbulzit în capul tinerei. La un viraj, Roverul s-a dezechilibrat, a mers în zigzag pe şosea şi apoi a trecut printre doi parapeţi, s-a rostogolit în gol şi s-a sfărâmat. Nici măcar un moment prinţesa n-a frânat pentru a opri cursa nebunească a maşinii. I s-a făcut rău? A fost victima unui anevrism? A confundat pedala de frână cu acceleraţia? Un poliţist francez a certificat faptul, menit să împrăştie zvonurile, că nu Stéphanie se afla la volanul maşinii. Tânăra a povestit mai târziu că a încercat inutil să tragă frâna de mână. În mod miraculos, ea a suferit numai răni uşoare. Dar a intrat în şoc. A reuşit totuşi să iasă din maşina devenită o grămadă de fiare, în care mama ei avea corpul prins de arborele de direcţie. Îngrozită, a reuşit să ceară ajutor: „Repede. Sunaţi la Palat. Mama este în maşină. Chemaţi-l pe tata”. Pompierii au ajuns foarte repede la locul dramei pentru a o descarcera pe prinţesă. A fost dusă în stare critică la spitalul care-i poartă numele. N-a mai ieşit niciodată din coma profundă. Teribila veste a făcut înconjurul lumii.

Rochia înflorată seduce şi astăzi

Primele buletine medicale n-au vorbit despre gravitatea situaţiei. Medicii sperau totuşi s-o poată salva. Timp de două zile specialiştii, printre care un neurochirurg din Nisa, doctorul Jean Duplay, au stat în jurul patului ei. În seara zilei de 14 septembrie, profesorul Chatelain i-a chemat pe Rainier, Caroline şi Albert pentru a le spune că nu mai sunt speranţe.

Întreaga greutate a lumii s-a abătut asupra prinţului, căruia un moment nu i-a venit să creadă că totul s-a sfârşit. Nimeni n-a uitat imaginea prinţului Rainier, în ţinută de mare doliu, mergând în spatele sicriului drapat în alb. Alături de el, prinţesa Caroline, în haine negre, şi prinţul Albert. Pe străzile Principatului, liniştea era impresionantă. Locuitorii Monaco-ului i-au putut aduce un ultim omagiu în capela Palatului, unde mii de flori înconjurau sicriul prinţesei care ţinea în mâini parura sa de perle verzi. Telegrame, mesaje de susţinere veneau din toate colţurile lumii. Toate figurile importante ale lumii au venit să asculte slujba arhiepiscopului Brandt. Lista capetelor încoronate şi a personalităţilor cu valoare de simbol îi cuprindea pe Regele Baudouin şi Regina Fabiola, regina Sofia a Spaniei, prinţesa de Galles, prinţul Bertil al Suediei, prinţesa Benedike a Danemarcii, marea ducesă Josephine-Charlotte de Luxembourg, regele Mihai al României, arhiducele Karl von Habsburg, împărăteasa Farah a Iranului, Aga Khan, Nancy Reagan, Frank Sinatra sau Cary Grant. În patul ei de la spital, Stéphanie, privind imaginile de la televizor, a leşinat.

Grace Kelly, cea mai influentă dintre Primele Doamne

O ţinută de vis în filmul Curtea din spate

În pofida morţii sale în 1982, prinţesa Grace Kelly rămâne Prima Doamnă cea mai influentă din toate timpurile în domeniul stilului vestimentar, potrivit unui studiu realizat anul trecut de Kelkoo. Prinţesa de Monaco a obţinut 26% din voturi, în faţa lui Jackie Kennedy (21%), Michelle Obama (20%), Kate Middleton (17%) şi Carla Bruni-Sarkozy (15%).

Starul şi prinţesa, esenţa glamour-ului şi a visului, au fost reunite în personalitatea luminoasă a lui Grace Kelly.

Atentă la aparenţe, icoana blondă a maestrului Hitchock şi prinţesa glamour de la Rocher n-a fost chiar frumuseţea înţeleaptă, aşa cum s-a crezut.

Vulcan învelit în lustrul perfect al tinerei americance aparţinând burgheziei de pe Coasta de Est, o seducătoare fără pereche se ascundea în spatele imaginii oficiale a Prinţesei de Monaco.

Eroină a filmelor de groază din „vârsta de aur” a Hollywood-ului, sub bagheta lui Alfred Hitchock, Grace Kelly încarna soţiile înţelepte. Dar un sex-appeal incredibil răzbătea din spatele taioarelor perfect croite, a fustelor în corolă şi a decolteurilor destul de îndrăzneţe. Ce putea fi mai sexy decât evoluţia de la o tânără inocentă la o seducătoare implacabilă! Acestea au fost motivele succesului ei răsunător, amplificat apoi când l-a ales pe prinţ în defavoarea carierei.

Conformistă, zâna blândă ascundea de fapt o femeie puternică, ştiind să impună un stil de neuitat. Fascinantă, carismatică, s-a distins printr-un profesionalism remarcabil şi o intensitate de neegalat în toate rolurile vieţii ei.

Grace Kelly, un style-icon al eleganţei şi rafinamentului

Pălăriile rotunde şi ochelarii de soare, accesorii nelipsite din garderoba lui Grace Kelly

A fost încarnarea perfectă a feminintăţii idealizate. Eleganţa, rafinamentul şi gustul sigur au fost atributele esenţiale ale acestei femei seducătoare care a cântat pe coarda subtilă a lipsei artificiilor inutile.

Grace Kelly a încarnat cu o eleganţă rară silueta-regină a anilor ’50, o siluetă inventată de Christian Dior şi înscrisă în „Noul Look”. A marcat moda atât prin siluetele ireproşabile, cât şi prin arta de a purta accesoriile. A creat un stil al micilor pete de culoare, al câtorva accesorii-cheie. În afară de „It Bag”, accesoriile sale preferate s-au transformat din obiecte în capodopere şi puţine femei au ştiut să le poarte cu atâta graţie şi eleganţă.

În anii ’70, Grace a adoptat pălăria ovală şi marii ochelari de soare negri, purtaţi şi de Jacky Kennedy, iar mănuşile albe s-au transformat la ea în accesorii sexy.

Înainte de a fi prinţesă, steaua de cinema a folosit două atribute-far ale glamour-ului: colierul de perle şi rochia fără umeri.

Rochia cu flori, la modă în anii ’50, pe care Grace a purtat-o în ziua întâlnirii cu prinţul Rainier de Monaco, a devenit mitică. Este imposibil să evoci stilul Grace Kelly fără s-o prezinţi, cu atât mai mult cu cât tendinţa a revenit în gustul zilei.

Sursă de inspiraţie, muză pentru mulţi artişti, mai ales creatori, prinţesa de Monaco a făcut o publicitate extraordinară Casei „Hèrmes” apărând în revista „Life” cu geanta de voiaj „Bugatti” pentru doamne. Imediat toate femeile din Franţa cereau „geanta Kelly”. De altfel, câţiva ani mai târziu, văzând că moda durează, Hermes a rebotezat geanta cu numele prinţesei.

Simplitate şi sofisticare

Cu doi ani în urmă, „Victoria & Albert Museum” a organizat o expoziţie „Style Icon”, cu veşmintele purtate de Grace Kelly în filme, dar mai ales cu rochiile sale haute couture, semnate de mari creatori în anii ’60-’70. Alături de ele, vizitatorul a putut descoperi numeroasele bijuterii arborate de muza lui Alfred Hitchcock. Minunate piese de lux, printre care şi colierul de perle şi diamante, semnat „Van Cleefs & Arpels”, oferit de soţul ei la puţin timp după logodnă.

Actriţa americană, devenită prinţesă de Monaco, este încă una dintre cele mai admirate femei din lume. Şi astăzi ea face parte din standardele modei, ale graţiei şi stilului care ne influenţează.

Imagine a glamourului hollywoodian al generaţiei sale, ea a impus un stil elegant şi natural. Păr blond luminos, bucle în cascadă, ten alb, gură culoare carmin… O frumuseţe şi un stil devenite legendă.

Alura ei elegantă, ţinutele sale cu rochii cu centură, fustele plisate şi pantalonii cu talie înaltă sunt copiate încă.