Sfârșitul milogelii țâfnoase a UE

În vreme ce presa și liderii europeni încercau să rumege discursurile rostite în turneul lor european de vicepreședintele SUA și de secretarul Pentagonului, asistentul secretarului de Stat al SUA, Christopher W. Smith se întâlnea, la Minsk, cu președintele Aleksandr Lukașenko pentru a discuta despre îmbunătățirea relațiilor bilaterale, totul în contextul în care președinții Trump și Putin se apropie de negocierea păcii în Ucraina. Este prima vizită în Belarus a unui oficial SUA în ultimii cinci ani.

Smith nu a plecat cu mâna goală. Regimul Lukașenko a eliberat un cetățean american, un jurnalist belarus și o activistă a opoziției din Belarus. The New York Times vorbește despre un ”târg” între SUA și Belarus și îl citează pe Smith spunând că eliberarea deținuților a fost ”o victorie uriașă și un răspuns la agenda președintelui Trump de pace prin forță”. Ziarul american scrie că SUA vor urmări eliberarea altor deținuți și ar putea oferi în schimb reducerea sancțiunilor impuse Belarusului, în special băncilor și exportatorilor de îngrășăminte chimice.

Departamentul de Stat și-a trimis un emisar pentru a discuta cu cel numit „ultimul dictator din Europa”, cu liderului unei țări care este parte a Uniunii Rusia-Belarus și care, după invazia rusă în Ucraina, găzduiește arme nucleare tactice ruse. Aleksandr Lukașenko a avut de înfruntat proteste masive, vreme de un an, între mai 2020 și mai 2021, după alegerile din 2020. A fost o perioadă în care întreaga politică europeana susținea opoziția și pe lidera ei – Svetlana Țihanuskaia, în care țările baltice și Polonia deveniseră gazdele mișcării de opoziție din Belarus. În 2022, SUA și-au închis ambasada din Belarus. Acum, Lukașensko a fost reales, cu circa 87% din voturi, la alegerile din ianuarie 2025, și îl primește la Minsk pe responsabilul pentru Europa de Est al Departamentului de Stat.

Înainte de a lua decizia invadării Ucrainei, președintele Vladimir Putin a prezentat Statelor Unite și NATO două proiecte de acord privind o nouă arhitectură de securitate în Europa, socotite atunci de Occident inacceptabile și o modalitate a Rusiei de a crea pretextul invadării Ucrainei. Acum, cu noua administrație SUA căutând negocierea cu Rusia, viziunea Moscovei este neschimbată – Ucraina este doar o parte a acestor negocieri, care se vor mult mai cuprinzătoare.

În Europa există mai multe puncte în care pot apărea conflicte. Ucraina este punctul care frige, însă există multe zone fierbinți. De la nord la sud, câteva dintre ele sunt: Arctica, Marea Baltică (ambele cu situații complicate de aderarea la NATO a Suediei și Finlandei), enclava Kaliningrad, Belarus, Republica Moldova și Marea Neagră.

Departamentul de Stat negociază deja, sub radar, cu Aleksandr Lukașesnko. În Republica Moldova vor urma în această vară alegeri parlamentare extrem de importante, având în vedere sistemul semiprezidențial cu o putere importanta acordată Parlamentului; realegerea cu relative emoții a președintei Maia Sandu în 2024 (cu o trecere la limită, cu voturile din diaspora, a referendumului pentru UE) și lipsa în acest moment a unor partide cu care formațiunea prezidențială să poată ajunge la o majoritate fac ca Rusia să mizeze mult pe alegerile din vară. În România urmează alegeri prezidențiale în primăvara.

 

Sunt vulnerabile și țările baltice sau Finlanda. Politicieni din aceste din urma țări dețin funcții importante la Bruxelles. Lituanianul Andrius Kubilius este primul deținător al portofoliului Apărării in Comisia Europeană. Fostul premier estonian Kaja Kallas este șefa diplomației UE. Letonul Valdis Dombrovskis este la al treilea mandat de comisar UE, acum cu un portofoliu economic. Finlandeza Henna Virkkuen se ocupă de Tehnologii Digitale, exact domeniul în care SUA vor să înghită total Europa, iar Europa dorește să impună cât mai multe reguli și cât mai multă cenzură.

Kaja Kallas a declarat că nu se pot purta negocieri privind Ucraina fără participarea Europei. Dar cum s-ar putea ajunge măcar la o încetare a focului în Ucraina cu Germania la masă? Poziția Berlinului face ca Germania să nu fie luată în serios. După declarațiile vicepreședintelui SUA la Conferința de Securitate de Munchen, ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, a declarat că SUA ar fi trebuit să discute cu Rusia despre aderarea Ucrainei la NATO, nu să anunțe de la bun început că Ucraina nu va fi primită în Alianță. Însă tocmai Germania și SUA s-au opus constant aderării Ucrainei la NATO. În 2017, cancelarul Angela Merkel declara că Europa trebuie să-și ia soarta în propriile mâini și să-și asigure singură securitatea, însă Germania nu a investit mai nimic în apărare până la invazia rusă în Ucraina.

Participanții la Conferința de Securitate de la Munchen fac parte dintr-o castă a războinicilor din canapea: au dictat tonul comentariilor din întreaga presă vestică despre victoria Ucrainei și despre apărarea democrației cu arma în mână, au susținut ajutorul militar pentru Ucraina, însă nu au conceput vreun plan pentru obținerea unei victorii sau pentru gestionarea unei înfrângeri. Institutul pentru Studiul Războiului, al familiei Kagan și al Victoriei Nuland, pare să fi fost singura sursă de informare și analiză a acestor elite care au ajuns să creadă în propria propagandă. Nu purta un război dacă nu știi cum să-l închei, spunea Carl von Clausewitz, însă liderii politici și think tankurile care alimentează audienta de la Munchen au privit războiul ca niște chibiți care se ascund în spatele unor „linii roșii” atunci când Rusia începe să preia inițiativa pe front.

Cum se poate ajunge la o înțelegere cu europenii la masa, câtă vreme aceștia au o mulțime de linii roșii? Când liderii germanii nu vor să trimită trupe nicăieri? Când Franța lui Emmanuel Macron vrea ca apărarea europeană să fie finanțată prin îndatorarea în comun a țărilor UE, în vreme ce Berlinul nu vrea să audă de datorii comune? Când Polonia dorește înarmare grabnică și cu efort comun, dar nu vrea să audă nici măcar de un embrion de armată europeană? Sau când Marea Britanie vrea implicare maximă în Ucraina, dar nu vrea să primească nici cea mai mică directivă din partea UE în materie de apărare și securitate? Sau când premierul britanic Keir Starmer semnează un utopic acord pe 100 de ani cu Ucraina?

Ar putea Donald Trump și Vladimir Putin sa ajungă la o înțelegere cu Kaja Kallas la masă? În urmă cu un an, când era premier al Estoniei, Kallas declara că războiul din Ucraina trebuie să continue până la spargerea Federației Ruse în multe republici etnice. La acea vreme, premierul Finlandei era tânăra Sanna Marin, care declara că războiul din Ucraina nu poate avea decât un deznodământ – retragerea totala a Rusiei.

 

Toate acestea se întâmplau când administrația SUA cântarea încă importanța frontului din Ucraina și a frontului economic – competiția cu China, dar și cu Japonia, cu Europa și alți aliați.  SUA susțineau încă războiul prin procură din Ucraina, sub o administrație în care Victoria Nuland sau Hillary Clinton aveau influență. ”A fi arțăgos în timp ce altcineva îți ține spatele, așa cum fac Marin și Kallas, este intolerabil. Este o combinație supărătoare de ipocrizie, aroganță, ignoranță în ale istoriei, inepție și milogeală neîncetată”, scria istoricul Sumantra Maitra despre atitudinea europenilor, în urmă cu un an.

La circa jumătate de ani de la începutul războiului din Ucraina, în Chronicles a apărut un articol care lansa un concept ”militarismul femeii-șef”. Era vorba despre Hillary Clinton și strigătele sale de luptă. Însă aceasta a fost și atitudinea Europei, unde întreaga clasa conducătoare se aseamănă cu ”femeia-șef militaristă”. ”Scopul militarismului femeii-șef nu este să schimbe prioritățile sistemului și să îmbrățișeze proiecte expansioniste pe întreg globul, ci tocmai să evite schimbarea priorităților prin dezvăluirea unei anumite laturi a lor”, arăta articolul amintit. ”Și astfel se ajunge la o combinație de globalism revoluționar, feminism și neoconservatorism adăugat peste niște fraze ultimative și goale. Este toxic când Hillary Clinton face așa ceva. Este de nesuportat când acest lucru este făcut de liderii unor protectorate americane care mimează rolul unor foederati zeloși, deseori mai fanatici decât Roma însăși”, scria Sumantra Maitra, pentru The American Conservative, în momentul în care Occidentul și Rusia se înfruntau prin procură, la Bahmut.

Acum, Occidentul este scindat. Statele Unite sub administrația Trump au îmbrățișat politica de mare putere și realismul, în vreme ce Europa a rămas în zodia militarismului femeilor-șef. Vicepreședintele JD Vance a încercat să trezească Europa la realitate, spunând că nu poate exista securitate câtă vreme liderii se tem de vocea, opiniile și conștiința care îi ghidează pe concetățeni.

”Europa nu a știut să răspundă reproșurilor vicepreședintelui SUA. Guvernele de centru nu mai au idei cum să lupte împotriva dreptei. Se tem că libera exprimate se poate transforma într-o amenințare existențială pentru integrarea europeană. Până la urmă, UE nu a fost un proiect democratic de jos in sus, iar sprijinul pentru moneda euro a fost slab de la bun început. Nu a fost o majoritate în favoarea euro în Germania, iar lipsa sprijinului popular a paralizat UE în timpul crizei datoriilor. UE este susținută nu de un mandat democratic, ci de presa de mainstream, de mediul academic și de think tankuri – o bulă a organizațiilor care exercită control indirect asupra a ceea ce se discută și ce se publică. Nu veți găsi în presa germană editoriale in sprijinul Alternativei pentru Germania. Germanii se cred campionii libertății de exprimare, dar sunt printre cei care o respectă cel mai puțin”, scrie Wolfgang Munchau, pentru Unherd.