Siria, un război pentru nimic?

La început, în 2011, a fost armata siriană contra rebelilor sirieni. Apoi intră în scenă organizația jihadistă Stat Islmic. Urmează implicarea militară a Rusiei, în septembrie 2015. În 2016, începe ”Scutul (turc) al Eufratului” și ”Furia (kurdă) a Eufratului”, la vest, respecticv la est de fluviu – două operațiuni militare legate de crearea unui stat embrionar kurd la granițele sudice ale Turciei, extinzându-se până în Kurdistanul irakian și, în egală măsură, o alegere grea pentru SUA între aliatul din NATO și kurzii extrem de eficienți în lupta contra Statului Islamic. Turcomani, ceceni, circasieni, armeni, kurzi, sunniți, șiiți, creștini se luptă pe viață și pe moarte. Urmează masacrul din Alep, produs de jihadiști, de rebelii susținuți de SUA, de armata siriană și de aviația rusă deopotrivă. A fost Kobane, iar acum sunt Al Bab, Manbij – orașe siriene de care altfel nu am fi auzit disputate de kurzi, turci, jihadiștii din Siria, cu mii de morți pentru delimitarea unor potențiale viitoare frontiere. Acum Raqqa, ultima ”capitală” a Statului Islamic, atacată de la est de forțele kurde susținute de SUA, de la vest de Turcia, de la sud de armata siriană susținută de Rusia. La un an și jumătate de la intervenția rusă, Washingtonul a decis să se implice și cu trupe terestre, după un plan amânat al administrației Obama ce a primit lumina verde de la președintele Donald Trump. Liniile frontului se apropie, conferințele de pace se întețesc – după trei runde organizate de SUA la Geneva a urmat Astana, sub girul Rusiei, Turciei și Iranului. Cursa pentru acapararea de teritorii este acerbă, căci astfel se vor defini viitoarele granițe. Kurzii speră să își creeze un stat. Turcia președintelui Recep Tayyip Erdogan suferă, îi avertizează pe aliații americani din NATO aliindu-se conjunctural cu Rusia și provoacă acum Olanda și Germania, aflate în plină campanie electorală. Este un război ce durează de șase ani, care a provocat un val de milioane de refugiați către Turcia, val zăgăzuit parțial de un acord cu UE și folosit acum ca pârghie de șantaj de actualul regim de la Ankara. Este un război în care Rusia și SUA își testează direct sau prin interpuși tehnica militară. Un război în egală măsură informațional, cu ”narațiuni” negative la adresa Rusiei, Orientului și Occidentului deopotrivă.

În încrengătura liniilor frontului, a bilanțului victimelor, a dramelor umanitare, în Siria are loc ”un război pentru nimic”. Este titlul unui volum scris de un profesor al Universității din Tours, Frederic Pichon. Într-un interviu pentru Le Figaro, el arată ce anume ar trebui să ne preocupe din drama siriană, dincolo de liniile frontului și politicile editoriale pozitive sau negative legate de drama sirienilor, și ce anume unește Rusia și Vestul pe frontul sirian.

De ce un război pentru nimic?

Am făcut aproape zece călătorii după 2011, la Damasc, Homs, Alep, Suweida, Latakia sau Tartus: acest sentiment de irosire mi-a venit atunci când mă gândeam la un titlu. În special în timpul unei călătorii la Alep, la finalul lui ianuarie, când mi-am finalizat manuscrisul. Acest conflict a izbucnit acum șase ani… A pus la pământ infrastructurile țării, a dislocat jumătate din populația siriană, a forțat elitele să emigreze, a făcut aproape 400.000 de victime, după părerea mea. Să admitem că revendicările iniţiale au fost în special legate de împărțirea resurselor și de libertățile civile (cred că aceste revendicări nu au fost nici generale, nici cele esențiale): rezultatul este cu totul altul.

Toate astea doar pentru atât…

Siria, cândva relativ ocolită de extremismul sunnit, a devenit unul dintre sanctuarele sale, nivelul de trai s-a prăbușit și corupția este generalizată. Politicienii și intelectualii care au investit mult (în special la nivel retoric, trebuie să spunem) într-un conflict care ”funcționa” foarte bine pentru universul lor mental post-istoric și apologeții drepurilor omului și-au văzut dejucate toate previziunile și acţiunile lor au fost impiedicate. Toate asta pentru atât… Adică trebuie să admitem că Rusia poate face parte din soluție, că îndepărtarea lui Assad nu este o ipoteză realistă (până și candidatul prezidențial Emmanuel Macron, o adevărată mașină de reciclat neoconservatorii francezi, a recunoscut asta) și că trebuie să alegem răul mai mic. Toate astea ar fi putut fi evitate. Uitați-vă unde ne aflăm astăzi. La Palmira avem zeci de lovituri aeriene americane care au fost executate înainte ca orașul să fie ocupat de forțele speciale ruse, sirieni și Hezbollah. Acum, înainte de a începe asediul orașului Raqqa, pușcașii marini se coordonează cu rușii, în timp ce kurzii antrenați de Pentagon au făcut joncțiunea cu armata siriană.

Spuneți că acest conflict din Siria ridică semne de întrebare asupra politicii interne din Franța. Care este legătura dintre acest război de departe și ce se întâmplă în Franța?

Îmi amintesc un aforism rece de o veridicitate și o cruzime jubilante dintr-un text al anilor 2000 intitulat ”Dragi jihadiști”: ”Vom învinge pentru că suntem cei mai morți”. Am vrut să văd în cartea mea ce înseamnă acest conflict pentru societățile noastre occidentale, pentru că, dincolo de violența teroristă și migrația în masă din Siria, au reapărut întrebările tragice ale morții și ale credinței. Diplomație, islam, migrație: a trebuit să avem Siria pentru ca aceste întrebări să revină în actualitate. Nu e vorba de o chemare la cruciadă, nici de negarea ei, ci despre o încercare de a înțelege fenomenul.

Dragi jihadiști,

Occidentul moare în bermude (…) Temeți-vă de furia bărbaților în bermude. Temeți-vă de furia consumatorului, a turistului, a călătorului, a angajatului aflat în concediu care se dă jos din mașina lui. Voi vă imaginați că suntem prizonierii plăcerilor și că suntem ramoliți. Ei bine, vom lupta ca leii pentru a ne apăra ramolismentul ăsta. Dragi jihadiști urcați pe elefanții voștri de fier și foc, ați intrat în magazinul nostru de porțelanuri. Este un magazin de porțelanuri ai cărui vechi proprietari au miniaturizat tot ce se afla acolo. (…) Sunteți primii demolatori care le faceţi concurență distrugătorilor noștri. Sunteți primi incendiatori care le faceți concurență piromanilor. Spre deosebire de ai noștri, demolările voastre sunt ilegale și sunt condamnate cvasiumanim. Asta în timp ce, în entuziasmul general, ne punem la punct inovațiile noastre încâlcite și renunțăm la ultimele temelii ale vechii noastre civilizații. Dragi jihadiști, vom triumfa asupra voastră. Vom învinge pentru că suntem cei mai morți” – Philippe Muray, ”Mille et Une Nuits”, 2002.

Societățile occidentale nu se pot gândi la jihadism decât într-un registru psihiatric

Puțină știință umanistă nu face rău niciodată. Totul se întâmplă ca și cum societățile occidentale nu se pot gândi la jihadism altfel decât într-un registru al psihiatriei. În fața violenței, societatea nu vrea să vadă decât că această manifestare este marginală. Jihadismul ar fi, în această interpretare, doar un produs al delincvenței, al frustrării, o formă de nebunie. Acest refuz de a-i crede pe cuvânt pe jihadiști arată cât de goale sunt răspunsurile noastre la acest fenomen mondial și ne împiedica să vedem că postmodernitatea noastră, care omoară sacrul, alimentează acest fenomen. Este incapacitatea noastră de a vedea dimensiunea sacră a fenomenului, eliminând elementul tragic care îl însoțește și având în vedere doar valorile noastre postmoderne. În panica de după fiecare atentat terorist din Franța avem o prioritate: să declarăm că ”aceste acte nu au nimic în comun cu islamul”. Negând angajamentul jihadiștilor pe calea războiului sfânt încercăm să transformăm fenomenul într-un produs al modernității. Spunem că sunt oameni obișnuiți ca și noi. Prin urmare, violența pe care o produc nu poate fi decât marginală, sunt ”lupi singuratici”, pentru că nu ne putem imagina că ”Celălalt” nu poate îmbrățișa sistemul nostru de valori, a cărui logică este tocmai lipsa oricărei valori! Dacă viitorul luminos al umanității se limitează la o fuziune consumeristă și cool, în timp ce ”barbarii” se ridică în sânul societăților noastre, atunci nu-i vom putea identifica pe barbari. A identifica inamicul înseamnă să definești ce anume îl distinge de noi, înseamnă sa trasezi o graniță, o limită normativă, înseamnă sa te pronunți împotriva lui. Or, astea sunt lucruri la care cultura contemporană a decis să renunțe…

În Siria avem de-a face cu virajul către o nouă ordine mondială

În Siria se întâmplă exact ceea ce unii preconizau încă din timpul președinției Obama: o retragere lentă a puterii americane sau o ezitare strategică majoră, propice unei afirmări a puterilor emergente ale prezentului. Este paralizia progresivă a Occidentului, care se împiedică în acțiunile și în declarațiile sale, dorind să ignore realitatea și să apere niște fantasme despre o lume pe care însă nu o înțelege. Ce nu au vrut să vadă neo-atlantiștii este că lumea s-a schimbat. Politicienii s-au înșelat, pentru că nu au avut o viziune globală asupra mișcărilor tectonice care se întâmplă. Atenție, nu spun că această basculare către o nouă ordine mondială este evidentă și că s-a și întâmplat. Nu cred în declinul Americii și, cu riscul de a surprinde, dezvolt în această carte ideea că Donald Trump va urma o parte din inflexiunile lui Obama în dosarul sirian.

Moscova nu are ambiții mondiale, ci o strategie regională

Cred că o Rusie de la care unii se așteaptă să fie o Armată Roșie care să vină să regenereze Occidentul capitalist decadent este o iluzie. Moscova nu are ambiții mondiale, ci o strategie regională în Orientul Mijlociu, aplicată cu economie de resurse și cu o incontestabilă eficacitate, însă în condițiile latenței hegemonului american. Puterea americană este capabilă să se adapteze, asta este. Ea va continua să inspire tehnica, economia și ideologia globalizării. Dar sunt momente de care unii pot profita, unde inflexiunile Americii coincid cu interesele lor. Conferința de la Astana a demonstrat acest lucru: după ce vreme de jumătate de secol conferințele privind Orientul Mijlociu au avut loc în Europa sau în SUA, acum are loc o întâlnire în Kazahstan.

Se poate preconiza o pace?

Pacea din Siria va fi la fel de greu de obținut, aşa cum și războiul a fost greu de câștigat. Putem spune că, din punctul de vedere al dimensiunii politice, conflictul s-a încheiat: forțele loialiste, sprijinite de Rusia, Iran și Hezbollah, au spulberat orice speranță pentru o alternativă la regimul Assad. Intervenția directă a Rusiei după 2015 și instalarea bazelor ruse la Tartus și Mheimim lasă să se înțeleagă că statul sirian este salvat. În ciuda a ceea ce cred think tank-urile americane, nu va exista niciun canton sunnit sub protectorat american în estul Siriei, rușii și sirienii sunt hotărâți să preia această zonă strategică pentru că are resurse: acum se află într-o ofensivă rapidă spre Eufrat.

Se va pune însă problema relațiilor dintre aliații lui Bashar al-Assad. Nu că Rusia și Iranul nu ar putea să se înțeleagă, dar există deja divergențe: rușii își doresc un sistem mai federal în Siria, iar iranienii vor unul parlamentar. Sirienii refuză cele două soluții: ei știu că acest conflict a distrus centralismul baasist în favoarea potentaților locali.

Teritoriul sirian a devenit un rezervor pentru terorismul mondial

Există însă semnale îngrijorătoare pentru o prelungire la o intensitate redusă a acestui conflict: cantitatea de armament a beligeranților, deseori venit din străinătate (livrări ruse, iraniene, dar și materiale oferite rebelilor de serviciile franceze sau americane), deschide calea unui conflict continuu și a transformării radicale a condițiilor de trai din regiune. Pentru Rusia și China, dar și pentru țările NATO, va fi vorba despre o chestiune de securitate, pentru că Siria a devenit un rezervor al terorismului global, ale cărui metastaze se răspândesc de-a lungul ”arcului de criză”, care merge din Pakistan și până în Coasta de Fildeș.