Spărgătorul de nuci

Piotr Ilici Ceaikovski, Alexandre Dumas,  E. T. A. Hoffmann, braț la braț cu Clara, se duc acasă la domnul Stahlbaum, să-l întâlnească pe Moș Crăciun. Trec pe lângă Fântâna Blanduziei, în drum spre Calea Victoriei. Acolo, pe ghizdul fântânii, găsesc trei nuci. Să le spargem, spune Clara bătând din palme. Dintr-o nucă iese spărgătorul de nuci, dintr-o altă nucă iese crăiasa zăpezilor.

Ultima nucă, nici vorbă să se lase spartă. Ce-o fi în ea, se întreabă retoric E. T. A. Hoffmann, oarecum îngrijorat. Dinlăuntrul nucii parcă se aud niște voci. Da, sunt voci care se ceartă. Cum stăteau cei patru întrebându-se ce o fi cu nuca aia, apare, de nu știu unde, chiar Tudor Arghezi. Bună ziua, le zice Tudor Arghezi. Bună ziua. După el mai vin și D.M. Marinescu-Marion, L. Gheorghe Nicoleanu-Fix, I. Popescu, N. Procopiu, I.S. Rădulescu-Gut, N. Țincu-Tall, Cesar Colescu-Vartic, Dionisie Miron.

Toți în păr. Curioși și ei, nevoie mare, că ce s-ar afla în nuca aia buclucașă. Tudor Arghezi îi lămurește pe toți, e chiar Parlamentul României, zăvorât acolo în nucă, de o vrăjitoare de pe planeta Nibiru. Spărgătorul de nuci, viteaz, nevoie mare, se arată gata să dea piept cu vrăjitoarea. Clara, nu și nu, acum, pe loc, să-i eliberăm pe bieții parlamentari din vraja periculoasă. Crăiasa zăpezilor se angajează solemn să-i scoată pe bieții parlamentari de sub vraja vrăjitoarei. Tot alaiul curge la vale, pe Calea Victoriei, se adună lumea, cu mic cu mare, tevatură fantasmagorică, feerică, ce să mai vorbim.

Nu știu care se întreabă, cam retoric, așa și pe dincolo, dacă ar fi chiar bine să-i elibereze pe parlamentari, crăiasa. Păi n-ar fi bine zice Temistocle Popa, înghesuindu-se și el în această ficțiune feerică, că-s niște micimani. Din cer cad stele de staniol. Cortina întregii povești se tot vălurește, albastră, roșie, galbenă. Un copchil de casă strănută, câțiva dintre scriitori o iau la sănătoasa, oameni sunt și ei, s-au speriat.

Spărgătorul de nuci, la baionetă, stă la pândă pe după o statuie ecvestră, să nu care cumva să vină vrăjitoarea de pe planeta Nibiru să-i vrăjitorească pe toți, pe nepusă masă. Alaiul se mărește, crește, se dezvoltă, prinde formă. Înlăuntrul nucii, parlamentarii bat din picioare, strigă, urlă, vociferează din ce în ce mai tare, vai ce zgomot mai fac.

Temistocle se opune eliberării și agită poporanii din Piața Chibrit. Alexandre Dumas cere nu știu cui numărul de telefon de la Uniunea Scriitorilor. Un polițist se interesează ce se întâmplă, spărgătorul de nuci, hopa, sare în cârca lui și-i cară pumni, o mie. Asta-i vrăjitoarea de pe planeta Nibiru, chiar ea în travesti. Cad, din cer, stele de staniol roșii, galbene, albastre. Alaiul se pierde în zare, iar în urma lui, bezmetice, semafoarele își dau și ele cu părerea despre caz, așa, personificate cu abilitate de autor, taman în crucea nopții.