Specificul național și stilul artelor românești

articol scris de drd. Ana Maria Măciucă, muzeograf-Secția Artă, Muzeul Municipiului București

Specificul național și stilul artelor românești. Aspiraţia spre originalitate este proprie oricărui creator autentic. În cazul marilor personalităţi, de cele mai multe ori, originalitatea este rodul unor îndelungate, asidue, adesea dureroase căutări de a găsi calea spre zona esenţelor umane, a căror revelare, în viziuni personale, cu mijloace artistice proprii, constituie finalitatea artei. În opera acestor demiurgi ai frumosului societatea îşi descoperă, esențializat şi transfigurat, profilul spiritual şi ţelurile ei nobile. Oricât de distincte sunt aceste personalităţi, grupate în curente sau mişcări artistice situate, la o privire sumară, la polii opuşi, ele rămân, în ultimă instanţă, solidare cu epoca şi societatea lor, iar un examen atent scoate la iveală certe afinităţi ale acestora cu viziunea artistică şi stilistică.

Apărute pe meridiane diferite, crescute din medii sociale extrem de diverse, decantând realităţi specifice, aceste personalităţi topesc în marele patrimoniu al universalităţii valorile etice şi estetice ale popoarelor pe care le reprezintă. Originalitatea autentică a marelui creator rezidă în faptul că, în formule artistice inedite ce valorifică spiritualitatea specifică a poporului său, el dezvăluie elementele de permanenţă care îmbogăţesc valorile spirituale ale umanităţii. Înscriindu-se într-o tradiţie naţională specifică, aceşti creatori îi descoperă şi îi satisfac noi valenţe, nuanţând şi înnobilând astfel conceptul de autenticitate.

În istoria şi critica noastră de artă referirile privind ilustrarea specificului naţional s-au raportat la operele artiştilor care au zugrăvit mediul rural, specificul naţional fiind uneori identificat cu oglindirea unor elemente exterioare, caracteristice culturii materiale sau surprinderii individualităţii peisajului românesc. Nici astăzi, de exemplu, nu este pe deplin abolită prejudecata potrivit căreia Nicolae Grigorescu sau Dumitru Ghiaţă sunt maeştrii necontestaţi ai specificului naţional numai fiindcă în pânzele lor au surprins scene ale vieţii rustice. Dacă ne-am menţine la acest punct de vedere, din categoria artiştilor care reflectă specificul naţional ar face parte doar pictori ca Octav Băncilă, Ştefan Dimitrescu şi, numai parţial, creatori de prim ordin ca Ion Andreescu, Ştefan Luchian, în timp ce alţii, precum Theodor Pallady sau Lucian Grigorescu, spre exemplu, ar fi apariţii prea occidentalizate în contextul picturii noastre. În pictura românească, în perioada dintre cele două războaie mondiale în special, se constată însă o explozie tematică care sfidează tiparul raportării la tematica rurală, pătrunzând în peisajul artei vizuale româneşti noi segmente de interes ale artiştilor pentru a da expresie stărilor proprii în multiple contexte inspiraţionale.

Specificul naţional este o problemă care ţine nu numai de tematica abordată, ci şi de viziunea din care germinează opera de artă, de concepţia de viaţă din care îşi extrage sensurile şi semnificaţiile. În cazul popoarelor cu o cultură naţională bine cristalizată – şi poporul nostru se numără printre acestea – adevărurile cele mai generale sunt tincturate de viziunea specifică a acestora. Este unanim admis că există o viziune folclorică asupra vieţii, care, în ultimă instanţă răzbate în creaţia celor mai înzestraţi artişti. Autentic interpret al specificului naţional este artistul care nu numai că descrie o realitate specifică, dar o şi interpretează în viziunea caracteristică a poporului său.

În lumina acestor consideraţii, se pot stabili trainice afinităţi nu numai între creaţiile pictorilor Nicolae Grigorescu, Ştefan Dimitrescu şi Dumitru Ghiaţă – pictori ai satului prin excelenţă -, ci şi între cele ale lui Ştefan Luchian, Ion Andreescu şi Lucian Grigorescu. Îndrăznim să afirmăm chiar că viziunea lui Luchian este mai organic ataşată folcloric decât cea a lui Nicolae Grigorescu, iar Lucian Grigorescu, atât de departe de realităţile exterioare ale satului, este un autentic exponent al sensibilităţii plastice proprii poporului nostru.

Romantici şi lirici, ca şi rapsodul popular sau sculptorul în lemn din munţii Gorjului, Ştefan Luchian şi Lucian Grigorescu fac parte din aceeaşi constelaţie spirituală, caracteristică poporului nostru. Şi în lucrările lui Lucian Grigorescu ne întâmpină acelaşi generos suflu de comuniune între om şi natură. Predilecţia pictorului pentru peisaj este tocmai expresia acestei depline corelări a omului cu natura, prezentată totdeauna, străbătută de sevele vitale, celebrând triumful vieţii, veşnicia naturii fiind un simbol al perenităţii vieţii. S-a făcut obiecţia că Lucian Grigorescu a separat omul de natură plecându-se de la constatarea că în peisajele sale omul apare arareori, şi atunci sumar schiţat. Căutând prezenţa figurată a omului, partizanii acestui punct de vedere n-au sesizat faptul că peisajele lui Lucian Grigorescu implică mult mai profund prezenţa umană, prin vibrante trăsături ale acestuia, peisajul devenind simbolul plastic al unei confesiuni afective.

Surprinzător este faptul că mai mulţi critici de artă au căutat să explice strălucirea coloristică a operei unor mari artişti prin alţi factori decât cei care ţin de structura stilistică naţională. Revenind la exemplele citate – Ştefan Luchian şi Lucian Grigorescu – în cazul amândurora virtuţile coloristice au fost explicate prin influenţa pe care ar fi avut-o asupra lor impresionismul şi postimpresionismul francez. Fără îndoială, unele înrâuriri nu se pot tăgădui, dar acestea nu au fost decât condiţii care au favorizat dezvoltarea unor însuşiri native cultivate în cadrul coordonatelor stilistice tradiţionale.

Colorismul şcolii noastre de pictură este un unul al lirismului, cei mai excelenți dintre pictori fiind în acelaşi timp cei mai virtuoși ai culorii, triada de aur constituind-o Ion Andreescu, Ştefan Luchian şi Lucian Grigorescu. Dacă în pictura lui Andreescu culoarea este intensă dar reţinută, rezultatul unei profunde interiorizări, al unor trăiri dramatice, dacă la Luchian culoarea este explozivă, la Lucian Grigorescu armoniile cromatice trădează intensitatea primului şi vivacitatea celui de-al doilea, orchestrate cu siguranţa unui virtuos, opera celor trei, cărora le-am putea adăuga şi alte nume – Tonitza, Şirato, Ciucurencu, Dumitru Ghiață – , nefăcând altceva decât să contureze tradiţia coloristică a artei noastre, şi oricât de mari ar fi diferenţele, ca şi artistul popular, se încadrează în aceeaşi tipologie stilistică, proprie ethosului românesc.

Creatorului autentic îi este constitutivă nu numai o concepţie artistică pregnant definită, prin care filtrează şi restructurează realitatea într-o viziune inedită, ci şi într-o formulă stilistică proprie, rezultatul fiind o imagine artistică profund personală. Conceptul de originalitate are, aşadar, un caracter dihotomic, viziunea artistică şi expresia stilistică fiind cele două laturi constitutive.

Înscrisă pe orbita celor mai generale valori, spiritualitatea unui popor trăieşte, efectiv, prin ipostazele particulare. Individualitatea unei culturi rezidă în aceste aspecte particulare ale factorilor de generalitate, fiind rezultatul unui îndelungat proces istoric; factorii particulari la rândul lor, printr-o necontenită îmbogăţire şi nuanţare, constituie un generos rezervor de împrospătare şi augmentare a valorilor decisive ale umanităţii.