Stabilitate surprinzătoare în Italia. Secretul Giorgiei Meloni?

Cu un parlament scindat între extreme și un centru pentru care compromisul înseamnă trădare, cu cinci prim-miniștri numiți în mai puțin de doi ani, Franța a privit cu groază cum, pentru scurt timp, vecinii italieni au reușit să se împrumute cu dobânzi mai mici pe piețele internaționale, deși au o creștere economică mai mica și cea mai mare datorie publică din UE.

Diferența este că, în ciuda instabilității politice tradiționale din Italia, guvernul Giorgiei Meloni rezistă și va împlini trei ani pe 22 octombrie. Presa franceză se întreabă care este secretul acestei stabilități după care Franța începe să tânjească. Cum se face că Meloni, lidera unui partid considerat neo-fascist, a reușit să aducă această stabilitate in Italia.

Courrier International l-a întrebat pe corespondentul La Stampa în Franța despre strategia Giorgiei Meloni. S-a îndreptat Meloni spre centrul politic pentru a rămâne la putere, a recurs cu mai mult succes la ”de-demonizarea” încercată în Franța de Frontul Național al Marinei Le Pen?

Danilo Ceccarelli: Cred că sunt două situații diferite. Meloni s-a „de-demonizat”, ca să spunem așa, foarte devreme, pentru că, deși în tinerețe a spus explicit că Mussolini „a fost un politician bun”, încă din 2008, la doar 31 de ani, a devenit ministru în guvernul lui Silvio Berlusconi. Adunarea Națională (RN), pe de altă parte, are o istorie foarte diferită, strâns legată de numele Le Pen. Această moștenire „familială” este adevărata piedică în drumul spre putere. Ca lider al Italiei, Meloni a dovedit că, din punct de vedere politic și instituțional, este la înălțimea sarcinii. Este capabilă să stea la mesele europene și să se angajeze în dialog cu alți lideri, dar, per total, a continuat pur și simplu munca lui Mario Draghi fără a face schimbări majore. Înseamnă asta că se îndreaptă spre centru? Aș vorbi mai degrabă despre cineva care a reușit să se adapteze la o situație.

Este greu de spus dacă în Franța ar fi posibil un guvern al dreptei împreună cu extrema dreaptă. Depinde și de cât va rezista Bruno Retailleau în fruntea Republicanilor, care, ideologic vorbind, pare apropiat de Adunarea Națională a lui Le Pen. Nu este o posibilitate care poate fi exclusă, mai ales în contextul unor alianțe parlamentare ad-hoc sau mai structurate. Problema este și că în Franța nu există o cultură a coalițiilor parlamentare precum în Italia și, având în vedere că Adunarea Națională se află în prezent pe o poziție puternică, Partidul Republican riscă să fie înghițit. Mai mult, și în Italia, Fratelli d’Italia și-a canibalizat treptat aliații, cum ar fi Forza Italia [centru-dreapta], care a suferit de pe urma dispariției lui Silvio Berlusconi.

Venirea la putere a Rassemblement National în Franța ar fi mai explozivă. A fi președinte al Republicii înseamnă a fi șef de stat, nu doar al guvernului, așa cum este cazul lui Meloni. Văd un scenariu în care ar exista tensiuni sociale sporite și demonstrații zilnice. Deci, nu, nu ar fi același lucru. Există și problema capacității de a guverna. Adunarea Națională nu a făcut niciodată acest lucru; au personalitățile necesare? Aceasta este marea întrebare. Această critică i-a fost adresată și lui Meloni la vremea sa și, într-adevăr, sistemul său de guvernare se bazează aproape exclusiv pe umerii săi, care, deocamdată, se mențin fermi. Dar, încă o dată, a conduce un guvern și a conduce un stat nu este același lucru, iar sosirea extremei drepte la Palatul Élysée, în a doua cea mai mare economie a Europei, ar putea reprezenta un salt înainte foarte periculos. Nu doar pentru Franța, ci și pentru întregul continent.