Corespondență din Italia Stânga italiană și Partidul Democrat: o divergență evolutivă

Partidul Democrat adună, nu fără contradicții evidente, moștenirea fostului Partid Comunist Italian, de-a lungul a treizeci de ani de redefinire progresivă și complexă a stângii.

(Corespondență din Italia pentru Cotidianul de la Alberto Castaldini)

Căderea Zidului Berlinului părea să aducă moartea politică definitivă a moștenitorilor lui Gramsci, Togliatti și Berlinguer în democrația parlamentară italiană (definită de unii drept „partitocrație”). În schimb, PCI a ieșit cu doar câteva răni din dărâmăturile Berlinului, ca de la dizolvarea URSS. Numele s-a schimbat în Partidul Democrat de Stânga, dar aparatele, strategia și practica hegemonică au rămas neschimbate, a rezistat celui mai dificil test care a urmat în 1992: ancheta judecătorilor „Mani Pulite” împotriva corupției politice, care a vizat sistemul de partide de guvernare.

În schimb, Partidul Socialist italian al lui Bettino Craxi, o expresie a stângii cu o veche tradiție reformistă și social-democrată, a fost copleșit de investigații, la exact la o sută de ani de la înființare și la puțin peste șaptezeci de ani după despărțirea de la Livorno care a divizat stânga italiană până în ajunul preluării puterii de către fascism. Chiar și Democrazia Cristiana, principalul partid guvernamental din Italia de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, garant al alinierii Atlanticului, a fost compromisa de investigații. După scurtul interludiu al Partidului Popular, care a
încercat să recupereze caracterul partidului catolic condus în anii 1920 de Pr. Luigi Sturzo, dezertorii DC și PSI au ajuns atât în ​​Forza Italia, partidul fondat de Silvio Berlusconi, cât și în PDS.
Astăzi, după zece ani de guvernare, după ce au pierdut alegerile generale din septembrie 2022, Partidul Democrat se pregătește să-și schimbe secretarul. Enrico Letta, de origine creștin-democrată, cedează locul celor patru concurenți care își vor măsura consensul respectiv în alegerile din partid programate pentru 26 februarie.

Cei patru candidați sunt Stefano Bonaccini, Elly Schlein, Paola De Micheli și Gianni Cuperlo. Unele considerații asupra celor patru personalități sunt de remarcat. Favorit pentru secretariatul partidului rămâne potrivit ultimelor sondaje Bonaccini. Urmează Schlein și, mai detașat, De Micheli și Cuperlo.

Bonaccini este actualul președinte al Regiunii Emilia-Romagna, aflat acum la al doilea mandat, chiar dacă partidul său a pierdut un larg consens teritorial în regiunea istorică „roșie” italiană. Bonaccini, deja membru al PCI, fiul unui șofer de camion și al unei muncitoara, este pe poziții reformiste.

Elly Schlein este vicepreședintele lui Bonaccini. Născută la Lugano în 1985, într-o familie de profesori universitari, are triplă cetățenie: italiană, elvețiană și americană. Schlein a desfășurat și activitate politică în SUA în campaniile prezidențiale ale lui Barack Obama și este foarte dedicat drepturilor civile.

Paola De Micheli, fost ministru în guvernul Conte, a intrat în politică cu formația L’Ulivo a lui Romano Prodi, pentru a trece apoi la Partidul Democrat. Cuperlo, pe de altă parte, s-a născut la Trieste, cel mai mittel-european oraș din Italia. Înscris în anii ’80 în Federația Tineretului Comunist Italian (FGCI) căreia i-a fost secretar național. Este membru al curentului SinistraDem al Partidului Democrat, al cărui președinte a fost ceva mai puțin de o o lună în timpul secretariatului lui Matteo Renzi de a cărui linie s-a disociat ulterior.

Imaginea candidaților este în anumite privințe similară și în același timp articulată și provoacă alegătorii primari să facă o alegere precisă: înapoi în trecut sau înainte în viitor. Sau poate la impas, la o așteptare pentru a nu rupe echilibrele interne delicate ale unui partid împărțit în facțiuni, care însă ar dăuna definitiv Stângii italiene care suferă de zeci de ani de multe deficiențe structurale, confirmate de recentul rezultat electoral al alegerilor generale care au văzut afirmarea coaliției de dreapta, mai ales a Fraților Italiei, partidul Giorgiei Meloni, actualul premier.

În Italia, ca și în alte țări europene, a existat într-adevăr un transfer de teme și idei de la stânga la dreapta de-a lungul timpului. În același timp, unele dintre prioritățile dreptei s-au mutat spre stânga. Fenomenul ar putea reprezenta o dialectică politică firească în procesele de schimbare într-o lume din ce în ce mai complexă și în continuă evoluție. În realitate, mai degrabă, a avut loc un mimetism ideologic care a încurcat orizonturile ideale, în avantajul unei perspective cel puţin nonreformiste, în unele situaţii chiar iliberale.

Sociologul italian Luca Ricolfi, președintele Fundației David Hume, își amintește de multă vreme urgența unei schimbări de perspectivă din partea stângii italiene (și putem spune despre stânga europeană). Apărarea celor mai slabe și marginalizate secțiuni ale populației, libertatea de exprimare și discuție, rolul culturii ca factor de răscumpărare și emancipare socială, au fost cândva steaguri ale acestei zone politice, steaguri insà coborâte de pe catargele politice.
Left has left: rezumă Ricolfi. O temă recurentă în ultimii ani în Italia, cu centrul-stânga ferm la guvernare, a fost, de exemplu, bătălia pentru drepturile civile. Angajamentul firesc, legitim într-un stat democratic, care totuși, nu numai că a prevalat în cele din urmă asupra îngrijirii și apărării drepturilor sociale (munca înainte de toate, fundamentul demnității indivizilor și familiilor), dar a făcut-o adesea dintr-o perspectivă de cenzurare, de stigmatizare a oricărei opinii care nu nu se conformează „corectului politic”. În această condamnare necritică a oricărei poziții divergente, guvernul de stânga liberal-dem, inspirat adesea de modele culturale și politice de peste mări, și-a dat o imagine elitistă, neatentă la nevoile reale ale oamenilor. Caracteristic unei anumite clase conducătoare, departe de clasele defavorizate și excluse, era deja prezentă la mulți exponenți ai vechiului PCI, imortalizat în farmecele sale intelectuale și de salon de regizorul italian Ettore Scola în celebrul film din 1980 „La Terrazza”, cu Marcello Mastroianni, Ugo Tognazzi, Vittorio Gassman și Stefania Sandrelli

Evoluția de la PCI la PD, în ciuda contribuției creștin-democraților cu sensibilitatea lor tradițională la problemele sociale, nu a împiedicat repropunerea acestui orizont închis, desprins de problemele emergente (inclusiv de securitate) și favorizat de un fel de globalizare ideologică, uniformizant si denaturant.
Încă de la început, Partidul Democrat s-a definit ca un partid reformist, și nu expres de stânga: o definiție care ar contrasta în principiu cu unele dintre conținuturile alegerilor adoptate în ultimii ani, de la muncă la politică economică, unul mai sus toate Jobs Act.
Istoricul Massimo Salvadori, citat de politologul Giorgio Galli, la un an de la naştere sa în 2008, când a pierdut alegerile politice, a descris PD-ul drept „încă lipsit de natură definită”. Prin urmare, în opinia sa, Stânga italiană a rămas fără un partid major, și pentru că celălalt mare suflet al său, Partidul Socialist, a fost exclus din parlament în urma investigațiilor judiciare. În 2011, sfârșitul guvernului Berlusconi a început un deceniu de guvernări tehnice și politice în care Partidul
Democrat a jucat un rol central, doar parțial umbrit de Mișcarea 5 stele, formațiune populistă care și astăzi adună consens mai ales în sudul Italiei, zona cea mai problematică la nivel economic și social.

Deceniul care s-a încheiat cu revenirea dreptei politice la guvernare a cunoscut alte metamorfoze ale democraților reformiști, din ce în ce mai asemănătoare cu democrații de peste mări (mitul lui Obama), mai degrabă decât cu tradiția social-democrată europeană, din care Partidul Socialist al lui Nenni și Craxi devenise, deși cu suișuri și coborâșuri, purtător de stindard. Căderea blocului comunist ar fi trebuit să marcheze redescoperirea posibilitàții unui front comun al Stângii italiene. Restul este istoria acestor luni. În toate alegerile recente, Partidul Democrat a câștigat în centrele istorice ale orașelor și în cartierele cele mai bogate.

Totuși, acest lucru nu a fost suficient pentru a câștiga la nivel național, deoarece Italia profundă a mers spre dreapta, mulțumită mai ales Giorgiei Meloni. Acum PD caută o nouă cale după înfrângerea de acum cinci luni. Dar ceea ce Luca Ricolfi a descris drept o „mutație genetică” a valorilor așa-numitei Stângi ar necesita un lung proces evolutiv pentru redescoperirea matrice originale. Între timp, nu este surprinzătoare anecdota spusă de Ricolfi. După ce a întrebat un prieten cum a votat, acesta a răspuns: „Am votat-o pe Meloni pentru că sunt de stânga”. Paradoxurile politicii italiene în secolul XXI…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.