Starry starry night. Pentru toți neînţeleşii timpului lor

„A trăit sărac şi a murit necunoscut. A fost nefericit în dragoste, dar fericit când picta. A avut accese de furie necontrolata şi crize de epilepsie, s-a automutilat şi s-a înfometat pentru a hrăni săracii. A creat aproape 900 de lucrări în doar zece ani, dar a vândut un singur tablou în timpul vieţii. S-a sinucis, lăsând în urmă picturi care astăzi valorează averi.” Aşa sună astăzi comentariul postat de un cititor anonim pe un site despre Van Gogh.

Am fost la Budapesta când Muzeul de Artă a găzduit o expoziţie Van Gogh. Sute de oameni veniţi din toate ţările din jur am stat la coadă la intrarea în muzeu. Era o ploaie măruntă şi rece, de toamnă. Când am ajuns dincolo de uşile grele ale Muzeului era aproape noapte. Muzeul şi-a prelungit programul ca să poată intra şi cei care mai stăteau încă în faţa porţilor, uzi şi îngheţaţi de frig.

Tablourile lui Van Gogh, puternice şi luminoase, crude, m-au făcut să plâng. Nu pentru că sunt o fire sensibilă. Reacţiile în sala de expoziţie şi la bărbaţi, şi la femei erau cam aceleaşi. Suspinau ca nişte copii.

Acum i se dedică şi cântece duioase, ascultate de milioane de oameni pe internet. Pictorul a ajuns să aibă fani în rândul tinerilor, la fel ca Madonna sau Celine Dion. Sunt ca o atingere duioasă şi curată a urechii rănite.

Cât de mult şi cât de bine trebuie să înţelegi lumea, splendida creaţie, ca sute de ani să-l ţii pe om cu sufletul la gură la poarta unui muzeu şi să lăcrimeze în faţa tabloului tău? Cât de bun trebuie să fii. Nu e aşa?

Van Gogh a trecut toate examenele timpului, evoluţiei artei, evoluţiei tehnice, modernităţii, istoriei, fluctuaţiei de piaţă. Nu a trecut însă de pragul sărăciei în lumea în care a trăit. Nu a trecut atunci de bariera mărginirii, a mediocrităţii şi meschinăriei locului şi timpului său. Pentru ce făcea el, nu existau „muşterii”. N-a vândut nimic, nu era timpul lui.

P.S. Ştiaţi că arhitectul care a conceput cea mai spectaculoasă clădire din Australia, clădirea operei, aceea care arată ca o navă şi care e emblema continentului, a refuzat toată viaţa să vadă clădirea? În timpul construcţiei, proiectul său a fost modificat după cum au dorit autorităţile locului, el s-a certat cu guvernul, cu ministerul, cu constructorul, care a cedat cerinţelor momentului.
Nu l-a susţinut nimeni. A urlat în pustia clădirii şi a plecat.
Nu s-a mai întors niciodată să o vadă, deşi milioane de oameni de pe glob fac mii de kilometri ca să viziteze Opera lui. A murit anul trecut, neîmpăcat cu lumea care nu i-a respectat creaţia.
Adevăraţii creatori, oamenii care au ceva de spus, de clădit din cărămizi sau idei o fac în numele creaţiei.
O fac din dragoste. Cândva, fiţi siguri, o vor primi înapoi.