State cu mintea la ele și state cărora li se iau mințile

Pentru întreaga presa italiană și o bună parte a presei economice internaționale, demisia președintelui Fiat Chrysler, Sergio Marchionne, 66 de ani, a oprit timpul în loc. Ascensiunea populismului italian, deciziile controversate ale Mișcării de 5 Stele si ale Ligii ce conduc guvernul de la Roma, criza migrației, bugetul UE – toate au trecut în plan secund. Acțiunile celei mai mari afaceri din Italia au scăzut, în așteptarea ”succesiunii”.

Impactul anunțului că președintele celei mai mari companii italiene se retrage din motive de sănătate, că este grav bolnav pe patul unui spital elvețian, merită analizat nu numai din perspeciva economică, ci și politică, socială și din perspectiva economiilor și societăților est-europene.

Marchionne, omul providențial

Sergio Marchionne, numit de familia Agnelli la conducerea Fiat în 2004, este considerat nu numai omul care a salvat compania, ci în primul rând omul care a adus în portofoliul torinezilor compania americană Chrysler, fără ca patronii italieni să scoată un ban din buzunar. Marchionne a devenit astfel un erou pentru multe ziare italiene, fiul unui carabinier emigrat în anii 1960 cu familia în Canada care a reușit să salveze o companie italiană emblemă, într-o perioadă de criză economica în care multe surate europene intrau in portofoliul companiilor chineze, și chiar să achiziționeze o companie rivală americană. Pentru presa italiană,  Marchionne nu a fost un simplu contabil cu dublă cetățenie. El a fost italianul care a ținut în Italia cea mai mare afacere privată din țară. Mai mult, așa cum a declarat fostul premier Matteo Rezni, Marchionne a fost cel care a oferit locuri de muncă în anii crizei, când ceilalți CEO își trimiteau angajații să ceară ajutoare de șomaj din partea statului.

Cu greu se poate spune că Sergio Marchionne a avut ambiții politice, spre deosebire de Luca di Montezemolo, fostul șef de la Ferrari, companie din portofoliul Agnelli, la fel ca Fiat. Marchionne nu s-a arătat deranjat de venirea la putere a guvernului populist Liga-M5, ba chiar a declarat recent că ”a văzut și mai rău – fostul premier Renzi a fost de nerecunoscut în timpul guvernării sale”. Influența marilor companii asupra politicii este de necontestat, mai cu seama când vorbim nu de președinții numiți la conducerea Fiat, ci de familia Agnelli.

Dolce vita cu Kissinger și Rockefeller

În Republica Italiana, Agnelli este familia cel mai aproape de statutul unei familii regale. Imperiul industrial a început să fie construit la finalul secolului 19 de Giovanni Agnelli, un ofițer de cavalerie. În anii 1980, familia a ajuns la apogeul puterii financiare și controla direct sau indirect peste un sfert din bursa italiană. Momentul de cumpănă avenit imediat după Al Doilea Război Mondial, când SUA, ce aveau trupe în Italia, au avut în vedere exproprierea companiei Fiat, care coexistase în mod profitabil cu regimul fascist. Fluent în limba engleză, Gianni, nepotul lui Giovanni Agnelli, devine ofițer de legătură între armata americană staționată în Italia și guvernul italian și reușește să țină acompania în propriile maini.

Bunele relații cu SUA vor merge mai departe. Gianni Agnelli a avut o prietenie apropiată cu fostul secretar de Stat Henry Kissinger, cu bancherul David Rockefeller și cu familia Kennedy. A avut legături cu membrii Grupului Bilderberg, a luat și decizii bune, și decizii neprofitabile pe baza informațiilor primite de aici. ”Era un universalist. Era un patriot italian, un mare european și un atlantist, un om care credea în prietenia cu America. Lumea va spune că aceste caracteristici sunt incompatibile, însă nu e așa”, a spus Kissinger dupa moartea lui Gianni Agnelli. „Când eram în Europa, trimitea un avion după mine – asta era standardul. Și apoi îmi spunea: hai să mergem undeva”. În acest fel Kissinger a vizitat clădirea Parlamentului Piemontului, unde Agnelli îi vorbea despre Francisco Cavour, părintele Italiei, așa a văzut expoziții nenumărate despre rolul Italiei în istoria Europei. Și, foarte important, cu Agnelli ”îți era greu să-ți dai seama că îți oferea ceva”. ”Cel mai important lucru este că niciodată nu le cerea prietenilor ceva anume”, își amintește Kissinger.

Pactul cu sindicatele

Gianni Agnelli a avut relații bune, dar și tensionate cu statul italian, care controla o mare parte din industrie prin Institutul pentru Reconstructie Industrială, moștenit de la regimul Mussolini și menținut până în 2002. Astfel arăta economia Italiei în anii fondării NATO, a Comunistatii Economice Europene. Agnelli, numit în Italia ”regele” și considerat un mare patriot de prietenii de peste Ocean, a avut dușmani acasă. Mulți dintre șefii Fiat au fost asasinați de grupările teroriste de extrema stanga din Peninsulă. Asta nu l-a făcut însă pe Agnelli un inamic al sindicaliștilor, ba chiar a încheiat un pact cu sindicatele în 1975, legând salariile de inflație. A fost o măsură criticată de economiști, însă Agnelli a considerat că astfel a salvat Fiat și chiar Italia.

”Prințul moștenitor” al presei europene

După moartea lui Gianni Agnelli, în 2003, imperiul Fiat este condus, de la Torino, de nepotul său John Elkann. El a fost numit de Politico.eu ”prințul moștenitor al presei europene”, cu precizarea că patronul de la Fiat este opusul magnatului Silvio Berlusconi. În portofoliul Exor, conglomeratul care deține Grupul Fiat Chrysler, se află publicațiile La Stampa, Corriere della Sera, dar și revista britanica The Economist, portavocea neoliberalismului în Europa, acolo unde magnatul italian a cumpărat acțiuni de la lordul Jacob Rothschild. Elkann a investit și în compania de producție TV franceză Banijay, acolo unde este acționar miliardarul Bernard Arnault.

La 42 de ani, John Elkann este o sursă de incertitudine în Italia. Ce se va alege de Fiat sub patronajul său? Nepotul lui Gianni Agnelli nu a avut un cuvânt de spus în aducerea lui Marchionne, însă acum a avut putere deplină de decizie și l-a adus la cârma Fiat-Chrysler pe CEO-ul de la Jeep, englezul Michael Manley. Care va fi soarta Fiat sub noua conducere? În presa italiană există temerea că provocarea Fiat depășește cu mult capacitatea de înțelegere a actualilor guvernanți și că lipsa lor de experiență va transforma masa unor viitoare negocieri cu șefii companiei într-o masă de poker.

Când statului i se iau mințile

Fiat nu este singurul colos industrial din Italia. Un colos este și MSC, a doua cea mai mare firma de trasport maritim de containere din lume, după Maersk. Coloși sunt și Pirelli, și Eni, și constructorul de nave Fincantieri, și producătorul de arme Leonardo. Ultimele trei companii au stat în portofoliul statului italian din perioada regimului fascist și până în 2002, fără a fi supuse vreunei ”terapii de șoc” cum s-a obișnuit în Estul Europei, acolo unde Eni s-a extins și acolo unde Fincantieri dorește să intre în afacerea controversată a Șantierului Naval Mangalia. Asta în timp ce Leonardo, prin concernul european MBDA, a concurat cu americanii de la Raytheon pentru miliardele oferite de guvernul României pentru sistemele antirachetă.

Coloșii industriali din Italia nu au fost feriți de scandaluri de corupție, de implicare în decizii politice. ”Agnelli, Pirelli, ladri gemelli (hoți gemeni)” era o scandare obișnuită în timpul marilor greve din anul 1969. Apoi, chiar în acest an, în Franța a izbucnit un scandal legat de modul în care fostul șef de cabinet al președintelui Macron de pe vremea când acesta era ministru al Economiei a trăit pe spezele companiei italiene MSC. Alexis Kohler, numit și ”fratele geamăn” al lui Macron, este suspectat că s-a implicat în obținerea de către compania din Italia a unor contracte foarte avantajoase cu Șantierul Naval de la Saint Nazaire, deținut de statul francez. Parchetul Național Financiar din Franța, înființat în 2014, a fost aproape inert în acest caz.

Ecoul demisiei lui Marchionne de la Fiat, relațiile familiei Agnelli cu elita politică și financiară americană, relațiile apropiatului președintelui Franței cu o mare companie italiană nu sunt decât mici piese din uriașul puzzle al interdependențelor dintre elitele politice și economice. În Europa postbelică, aceste interdependențe au perpetuat sau au creat o elită, au făcut și desfăcut guverne, au urcat și au prăbușit companii, au construit autostrăzi, au promovat interesele naționale, au creat locuri de muncă, au inventat turismul de masă, au creat Uniunea Europeană așa cum o știm. Când asemenea contacte care au creat societățile moderne ajung să fie incriminate de înșiși cei care se văd portavocea progresului și sunt urmărite de organele legii, oameni cu potențialul contabilului Marchionne rămân la nivelul de jos în companiile din țara natală, iar la nivel politic este ca și cum, în organismul numit stat, o glandă oarecare ar lua locul creierului.