Nicio alegere nu seamănă cu alta. Și nici alegerile electorale nu fac excepție. Există, e drept, confruntări pe fronturi prestabilite, numite generic ”stînga” și ”dreapta”, dar și în România, în peste trei decenii de alegeri libere, oamenii s-au lămurit că aceasta este mai degrabă o chestiune de semantică, decît de ideologie. Iar în ultimii ani de guvernare, în care stînga și dreapta au fost săbii în aceeași teacă de la șoldul președintelui Iohannis, toată lumea și-a dat seama că diferențele sînt numai proclamate. Că toți sînt ”o apă și-un pămînt”.
Toți spun, cu argumente proprii, că ei au soluțiile, că sînt cei mai potriviți să conducă destinele țării și pe ale noastre și că, dacă au mai avut ocazia să salveze națiunea și n-au făcut-o, asta s-a întîmplat din vina celorlalți. În istoria post-decembristă, ca și în relațiile interumane, nu prea există, mai abitir în România decît în alte locuri, ”îmi pare rău” și ”am greșit”. Nici în viața cotidiană și cu atît mai puțin în politică. Numai din acest punct de vedere, toate alegerile de la noi seamănă între ele: avem de ales doar între îngeri.
Deasupra îngerilor stă, cum bine știm, Dumnezeu. A expirat și mandatul lui, iar asta e de fapt dilema, pentru cele două mari partide din România, social-democrații și liberalii, cine-l va da pe Dumnezeu. Altfel, lucrurile ar fi stat cît se poate de obișnuit și am fi ales același ”pluralism în cadrul Frontului” de la guvernare, de dragul ”stabilității”. Iohannis a încurcat încă o dată problemele și, de astă dată, nu e din vina lui. Acum situația seamănă cumva cu aceea din septembrie 1991, cînd se adîncise ruptura între Petre Roman și Ion Iliescu, rezolvată prompt de către ultimul printr-o nouă mineriadă. Ceea ce nu mai e cazul astăzi, însă. Dar ruptura există și ea e acum în așa-zisa ”coaliție”, o alianță care părea croită să dăinuie, dar pîrîie din toate încheieturile și miza, cum am spus, e alegerea președintelui, Dumnezeul politic al României.
Oricare dintre campanii are în centru mai puțin guvernarea. Motivul e simplu: Iohannis a dovedit deja că rezultatele alegerilor pot fi ignorate și că de fapt președintele desemnează cîștigătorul alegerilor și poate face, ”din cuțite și pahare”, orice majoritate parlamentară vrea și îi convine.
Bătălia pentru locul lui Dumnezeu are cea mai mare miză, însă, pentru Dumnezeul actual. Oricine îi va lua locul, dacă nu este dintre cei care l-au iubit, îl poate aduce pe marginea prăpastiei. Oricine poate dezvălui luxul orbitor și cheltuielile imense cu care, doar intuim, președintele Iohannis a împovărat România, probabil mai mult decît toți predecesorii săi la un loc. Și, ca să se vadă cît de mare este încă puterea acestui personaj, niciun partid din cele importante, oricît își ascute săbiile, nu cutează să facă vreo referire la el – pentru că este aici și un complex de vinovăție, cît se poate de reală – toate partidele succedate la guvernare i-au cauționat luxul de care vorbeam. Acum, din acest motiv, lumea politică românească cunoaște o derută așa cum n-a mai exersat-o demult. Nimeni nuu prea știe cum să apuce taurul de coarne. Căci, fără îndoială, cel mai mare cîștig electoral în momentul de față e cel al partidului care se ține cît mai departe de cel mai impopular președinte al României, după Ceaușescu: s-a văzut asta, pe pagina lui de facebook, cînd a cutezat să-l felicite pe înotătorul David Popovici, pentru performanța lui la Olimipiadă. În cîteva minute, mii de comentarii acide l-au potopit, astfel încît a doua oară, la a doua medalie, n-a mai scos (scris) niciun cuvînt.
Va cuteza Ciolacu să-l înfrunte pe Iohannis, în campania electorală? Se va delimita Ciucă de el? Am îndoieli în legătură cu primul și certidutinea că al doilea nici nu îndrăznește să se gîndească la așa ceva. Astfel încît, dacă cei doi vor ajunge în al doilea tur al prezidențialelor, Dumnezeu va rămîne cumva, neclintit, la locul lui – în spirit, dacă nu în persoană. Și că ”epoca Iohannis” va continua o bună bucată de vreme, și fără el. Poate că Geoană va cuteza să o facă, dar și el, dacă va trece la o asemenea ofensivă, o va face atît de diplomatic, încît nici nu o vom simți. Restul, din păcate, nu contează. Primărița de la Cîmpulung nu va reuși să-și convingă nici pe propriii membri de partid să o voteze, iar Simion nu va reuși, cred, întocmai cum s-a petrecut cu Gheorghe Funar în 1992, care s-a clasat al treilea în cursa prezidențială cu aproape 11 procente, decît printr-o minune să intre în turul al doilea (ceea ce ar putea schimba radical lucrurile).
Așa că, în mare, avem de ales între o tăcere de aur și una de carton, ambele așezate peste aceeași realitate, cea a unei țări care a fost tratată de președintele ei ca o republică bananieră, una din cele aflate pe ”radarul” căreia Iohannis a găsit cu cale să așeze România, într-o escapadă de vis. Dacă va exista o trezire din acest coșmar de lux pe care l-au trăit românii în ultimii zece ani, ea nu se va produce brusc și, de fapt, nu va avea niciun efect asupra principalului vinovat. Nu doar pentru că românii ar fi iertători sau pentru că uită repede, dar țapi ispășitori pot fi găsiți, la o adică – generalul Pahonțu de la SPP, de pildă, care probabil că-și pregătește și el, odată cu al doilea tur al prezidențialelor, dosarul de pensie. Cît se poate de ”specială”.
Noi, rămînem cu teatrul politic – din ce în ce mai alert, dealtfel. Cina de la Tucă a creat, în rîndurile liberalilor o mai mare fibrilație decît a produs prostia cu parodierea Cinei celei de Taină la Jocurile Olimpice în mediile creștine din întreaga lume: așezarea la aceeași masă a lui Ciolacu, Ponta și Geoană a fost împlinirea celui mai negru coșmar al liberalilor. Stînga e capabilă de unitate. Să fie și dreapta, a sunat semnalul de luptă de la Cotroceni, unde cina cu pricina a însemnat prima amenințare reală la complotul tăcerii în legătură cu luxul prezidențial din ultimii zece ani. Ciucă se află însă în cea mai ingrată situație din viața lui: e pus, ca militar, să realizeze ceea ce niciun politician cu experiență vastă sau om de stat marcant nu mai poate realiza: un fel de nouă Convenție, ca-n 1992. Convenție pe care ne reamintim că atunci, după ce liberalii fuseseră aliați la guvernare sub ”tehnocratul” securist Stolojan, în regimul Iliescu, au decis să o abandoneze.
Liberalii și-au dezamăgit și în zilele noastre propriul electorat, cum au făcut-o și atunci. Răspunzînd cererilor repetate de la Cotroceni, și-au decapitat de două ori propria conducere și au sfîrșit aliați cu principalii lor rivali politici, pe care i-au adus de fapt la guvernare. Ce se va întîmpla cu ei? Nu e foarte greu de anticipat. În 1992, opțiunea liberalilor de părăsire a CDR s-a dovedit o eroare strategică gravă, la fel ca aceea, aproape comică, de a se fi gîndit să-l propună pe Regele Mihai candidat la Președinția României. Acum, optează pentru un general cu experiență politică de nivelul unui plutonier. În 1992, Partidul Național Liberal obținea la alegerile generale un rezultat sub pragul electoral de 3%, ceea ce l-a scos în afara Parlamentului. Acum, firește, lucrurile nu mai pot sta așa, dar sînt oricum pe aproape. Căci ”statul paralel” a fost înlocuit de Cina lui Tucă, iar asta îi dă frisoane Dumnezeului de la Cotroceni, singura ”plusvaloare liberală”, care acum cîntărește cît o ghiulea la piciorul partidului.
Marius Oprea
Da, da, dar lipseste ceva din ecuatie : CIA ! Iohanis este doar o papusa profitoare nimic altceva. Doar a executat. De aceea nu-i spune nimeni nimic, stiu ca papusarul este in spate, adevaratul Dumnezeu. Ciolacu nu-i cu CIA este adevarat dar este cu Mossad-ul , la fel de nasol.