Studenți plictisiți și dezinteresați, dar mulți

”Există un plan pentru a transforma universitățile britanice într-un fel de extensie a școlilor. Cel puțin acesta pare să fie obiectivul instituției care îi reprezintă pe prorectorii universităților din Marea Britanie.

În ”planul pentru schimbare” prezentat în luna octombrie,  Universities UK arată că guvernul ar trebui să-și stabilească ținta ca 70% dintre tineri să aibă studii universitare, până în 2040. Asta ar însemna ca aproape toți elevii care încheie studiile medii să devină studenți. În acest fel, universitățile ar deveni o extensie firească a învățământului mediu”, scrie Frank Furedi, pentru Spiked.

”Planul acesta continuă programul de extindere a accesului la studiile superioare introdus de premierul laburist Tony Blair, în urmă cu 25 de ani. Atunci, Blair a anunțat că vrea ca cel puțin 50% dintre tinerii sub 30 de ani să urmeze studii universitare. A fost relativ ușor să se mărească numărul locurilor în învățământul universitar, pentru a avea mai mulți studenți slabi în sălile de curs. Ținta a fost atinsă în 2019.

Justificarea acestui program este incluziunea. Însă aplicarea acestui principiu s-a dovedit ceva zadarnic. Universitățile au început să aibă mai mulți studenți, dar calitatea învățământului superior a scăzut. Rezultatul sunt universități care mai seamănă doar la nivel superficial cu instituțiile de învățământ din urmă cu trei decenii.

Proiectul incluziunii prin extinderea accesului a presupus scăderea baremelor de intrare. Pe măsură ce numărul studenților a crescut, așteptările profesorilor au scăzut. Am lucrat în universități din anii 1970 până de curând și am fost șocat de cât de puțin se așteaptă acum de la un student. Mulți studenți de la facultățile umaniste nu mai trebuie nici măcar să citească o carte din scoarță-n scoarță.

Reducerea așteptărilor și a standardelor a dus la o creștere a notelor și calificativelor. Spre finalul anilor 2000, până și cel mai mediocru student se simțea insultat dacă nu primea măcar un 7. Studenții restanțieri sunt o specie pe cale de dispariție. Unele universități chiar au eliminat examenele, considerând că sunt ”o presiune inutilă”.

Reducerea standardelor universitare a fost observată de potențialii angajatori ai studenților. Mulți privesc cu scepticism nivelul de calificare a absolvenților.

Extinderea educației superioare a făcut ca universitățile să semene tot mai mult cu mediul școlar. Elevul plictisit s-a transformat în studentul plictisit. Mulți vin la cursuri nu din plăcerea de a afla ceva nou, ci pentru că vor hârtia numită diplomă. În unele cazuri, studenții sunt total dezinteresați de discuțiile de la seminarii.

Creșterea procentului studenților dezinteresați a avut un efect inhibitor asupra celorlalți. Cei care erau cu adevărat interesați de cursuri și participau la seminarii au început să se confrunte cu un mediu care nu le mai oferea niciun stimulent. În domeniul meu, sociologia, estimez că doar o treime dintre studenții din ultimele decenii au fost cu adevărat interesați de ceea ce aflau.

Rezultatul proiectului de incluziune din perioada Blair este că avem mii de studenți care pierd vremea. Unii dintre ai renunță la studii, în timp ce alții ajung să obțină hârtia dorită. Ar fi fost mult mai bine pentru ei să facă ucenicie și să intre mai repede în câmpul muncii.

Dacă actualul plan pentru incluziune va fi aplicat, situația rea descrisă mai sus ar deveni un dezastru. Ar fi rău pentru societate ca întreg. Avem nevoie de tineri care să deprindă abilitățile necesare pentru ca Marea Britanie să se dezvolte la nivel industrial și tehnologic. Ultimul lucru de care are nevoie societate sunt studenții plictisiți.

Însă Universities UK nu se gândește la așa ceva. Principalul scop al planului incluziunii este obținerea de noi scheme de finanțare pentru sistemul universitar paralitic. Nu trebuie sa cedăm în fața cupidității prorectorilor. Banii contribuabililor ar fi cheltuiți mai bine pentru a crea scoli de ucenici, nu pentru a subvenționa mediocritatea si neputința.”