Sub semnul Crăciunului: Daniel Nițoi – scenă, etică și cercetare

Personalitate plurivalentă a scenei românești contemporane, Daniel Nițoi este Cercetător Științific III la Institutul de Cercetare a Calității Vieții din cadrul Academiei Române și absolvent al școlii doctorale SCOOSAR, cu teza „Calitatea vieții actorilor din România postdecembristă”, realizată sub coordonarea prof. univ. dr. Elena Zamfir. Într-o perioadă a anului dedicată solidarității și grijii față de celălalt, cercetarea sa capătă o semnificație aparte, aducând în prim-plan condiția artistului și nevoia de echilibru între vocație și viață. Absolvent al UNATC „I.L. Caragiale”, promoția 2011, clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu, cu studii juridice și multiple masterate în actorie, regie și administrarea afacerilor, Daniel Nițoi este președinte și membru fondator al Asociației Culturale „PERFORM A.R.T.”. A produs și regizat spectacole precum „Avarul”, „D-ale Carnavalului”, „Gâlcevile din Chioggia”, „Cerșetori la poarta libertății” sau „Amintiri din livada cu meri”, montare transpusă și pe ecran, cu Eugen Cristea și Cristina Deleanu în distribuție – lucrări ce evocă memoria, comunitatea și speranța, valori intens resimțite în perioada sărbătorilor de iarnă.

Aveți un parcurs profesional rar întâlnit, care îmbină scena, regia, cercetarea științifică și managementul cultural. Cum se completează aceste roluri în identitatea dumneavoastră artistică?

Citind cele de mai sus înclin să spun că nu este vorba despre mine. Nu știu… Au venit treptat toate lucrurile acestea în viața mea, ca o completare la ceea ce aveam eu nevoie în acele momente pentru a progresa. Întotdeauna am crezut și cred că nu e suficient de bine ceea ce fac și din cauza asta nu am lăsat școala niciodată. Iar tot ce am făcut a fost ca să progresez pe plan profesional. Am făcut Facultatea de drept ca să înțeleg mai bine legea și calea corectă pe care trebuie să o urmez în abordarea managerială în relație cu lumea artistică. Am făcut Administrarea afacerilor pentru a înțelege mai bine ce trebuie să faci din punct de vedere al unui management sănătos. Am făcut specializări de impresariere, de leadership, de organizator ș.a.m.d. tocmai pentru a deveni performant ca manager. Iar, în ultimii ani, am făcut un doctorat în sociologie, tot despre teatru, în credința că pot veni cu lucruri care să aducă plus valoare meseriei pe care am ales-o. Toate aceste roluri mi-au construit în timp această identitate a mea. Nu știu dacă am făcut bine. Am simțit deseori că mă depărtez de la dorința mea de a fi tot timpul pe scenă, dar nu se putea face altfel. Ca să poți înțelege mai bine lucrurile și pentru a progresa trebuie să înveți tot timpul. Așadar, rolurile mi-au format identitatea mea și încă mi-o formează pentru că întotdeauna mai sunt lucruri noi de învățat și de folosit în practica meseriei, fie ea de actor sau de regizor.

Tema doctoratului dumneavoastră, „Calitatea vieții actorilor din România postdecembristă”, pornește dintr-o experiență personală sau dintr-o observație de sistem?

Sunt mai multe rădăcini care au dat acest vlăstar al cercetării. Vlăstar care, sper din tot sufletul să crească cât mai viguros și mai ramificat pentru că avem nevoie să înțelegem mai bine lucrurile pentru a putea progresa.

Una din temele care m-au împins către această cercetare a actorilor în profunzimea lor, este una poate puerilă. Dar care pur și simplu m-a disperat mulți ani de zile. Iar această temă, mai bine spus scuză care se împământenise în crezul actorilor este „asta se cere, asta se vrea”. Adică teme facile, vulgare, care să stârnească râsul cu orice preț. Ori eu nu am crezut niciodată și nu cred acest lucru. Și am dovedit-o prin studiu. Publicul din sălile de teatru au reclamat aproape în unanimitate aceste teme. Mai mult, toți respondenții au scris, sub o formă sau alta, că își doresc spectacole care să aibă decoruri care să le spună ceva, să îi introducă în povestea pe care spectacolul și-o dorește să o transmită. Își doresc ca actorii să aibă costume deosebite care să nu se confunde cu cele de pe stradă. Își doresc piese lucrate mai bine în care să nu simtă șovăiala actorului că nu știe unde să meargă pe scenă și ce să facă cu mâinile, ori că improvizează pentru că nu știe textul. Își doresc să vadă povești și subtilități în care nu se gândesc în mod uzual și așa mai departe.

O altă abordare a tezei a fost și aceea a observării sistemului, ce avem bun și ce ne lipsește. Iar cea mai alarmantă, după părerea mea, este lipsa eticii profesionale în toate formele ei. În primul rând este absolut necesar ca în orice facultate de teatru să existe măcar un curs despre etica profesională pentru a evita derapajele în care teatrul, sau filmul „merge oricum”.

Actorii, vrem sau nu vrem, sunt formatori de opinie, actorii sunt „influencerii” tuturor vremurilor, sunt imaginea propriei societăți. Trebuie făcuți să înțeleagă valoarea și importanța apariției lor în societate și a gândurilor pe care le transmit atât pe scenă, cât și în viața publică. Îmi aduc aminte de o discuție cu regretatul actor Sebastian Papaianii alături de care am avut șansa și onoarea să joc. Fusese chemat să predea la o clasă de actorie la Hyperion. A fost câteva zile și apoi a renunțat. În avântul tinereții mele, i-am spus că avem nevoie de experiența dânsului în facultățile de teatru și că mi-aș dori să revină. Atunci, mi-a spus că nu își poate asuma viitorul studenților, e prea dură această povară pentru dânsul și că nu își poate asuma acest fapt. Poate pe moment nu am realizat tot ceea ce dorea să spună. Dar, în timp, cunoscându-l mai bine am realizat bunătatea dânsului și suferința și dăruirea lui pentru noi, cei tineri. Iar insuccesul nostru îl afecta. Vă dați seama cât ar fi suferit după o singură clasă?! Astfel de profesori lipsesc sistemului nostru de învățământ în general, nu doar în facultățile de teatru. Profesori care să își iubească studenții și să fie alături de ei, să nu mai privească profesia ca un simplu job pe care trebuie doar să îl bifeze ca să își ia salariul la sfârșit de lună. Și pentru asta trebuie avută în discuție etica profesională încă din formarea ta ca tânăr. Ce poți să îți asumi, ce poți să oferi, cât poți să oferi, ce impact ai în jurul tău, ce poți face bine, ce trebuie să faci să eviți să faci rău. Pentru că poți influența, uneori poate fără să vrei, în rău soarta unei generații întregi de actori.

O altă abordare a tezei a fost aceea a evaluării calității vieții actorilor, o evaluare care pare că nu există nici în România și nici în Europa. Sigur, este făcută poate prea timid din lipsă de resurse. Dar este prima evaluare care conține 197 de indicatori. O muncă foarte mare în spate, care sper să folosească atât decidenților politic, cât și breslei în înțelegerea mai profundă a stadiului în care ne aflăm.

Este o abordare destul de vastă care pleacă și de la experiența personală pe care am validat-o prin diferite metode de cercetare pentru a nu fi deloc subiectiv, de la cercetarea sistemului până la evaluarea concretă a calității vieții actorilor și a factorilor care îi influențează această calitate. Sunt multe puncte atinse (precum legislația, protecția socială etc) pe care aștept să le descoperiți citind cartea.

Cum v-a influențat formarea la clasa prof. Florin Zamfirescu felul de a înțelege actorul ca profesionist și ca om?

Am foarte mulți profesori cărora le datorez tot ceea ce sunt eu astăzi. Domnul profesor Florin Zamfirescu m-a pus în fața unor roluri pe care nu le credeam posibile. Am jucat Kulîghin („Trei surori” – A.P. Cehov ) datorită dânsului, la o vârstă la care nu crezi că e posibil. Am luat din pragmatismul dânsului în a monta o piesă de teatru atunci când te afli într-o situație de criză. Din păcate lucrul meu cu domnul profesor a fost mai puțin de cât mi-aș fi dorit datorită faptului că dânsul era coordonator de an și atunci trebuia să beneficiem toți colegii de experiența dânsului. Am fost 64 de studenți la clasa dânsului. Era foarte greu să se ocupe un profesor doar de tine.

Ați avut ca mentori figuri puternice precum Geo Saizescu și Eusebiu Ștefănescu. Ce lecții esențiale ați preluat de la fiecare?

De la toți profesorii și colegii am absorbit câte ceva. Primul impact puternic cu teatrul a fost întâlnirea pe scenă cu actorul Claudiu Bleonț. Cel mai mult m-a format și m-a marcat lucrul cu acest „frumos nebun” al scenei românești. De la el am învățat să mă avânt în meserie și să nu am granițe până nu obțin tot ce este mai bun dintr-un rol. De la el am învățat să fiu atent la nevoile publicului și să mă conectez la vibrația de moment a lui. Este un actor și un coleg de scenă fabulos!

Cel care m-a pus pe șine la propriu a fost domnul profesor Mircea Rusu. Într-un timp foarte scurt, m-a făcut să înțeleg și să iubesc poezia. M-a învățat pur și simplu să gândesc ca un om de teatru, să văd dincolo de aparența înșelătoare a textului. A fost o experiență scurtă, dar revelatoare, care m-a ajutat în toată cariera mea. Datorită dânsului am intrat la UNATC pe locul 7.

De la actorul Sebastian Papaiani, învăluit de bunătatea dânsului, am învățat că scena este „altarul” nostru și nu putem face orice într-un altar. De la Toma Enache am învățat că teatrul este cea mai frumoasă formă de prietenie. De la Marius Gîlea, am învățat curajul de a-ți asuma un rol principal. De la Miclosz Bacs am învățat ce înseamnă să spui „nu știu” atunci când te depășește ceva sau pur și simplu nu ai experiență în acea zonă. De la domnul profesor Mihai Măniuțiu am învățat disciplina proiectului de teatru. De la Eusebiu Ștefănescu am învățat ce înseamnă altruismul și încrederea că se pot face lucrurile în armonie și cu bunătate. De la domn profesor Geo Saizescu am învățat că nu trebuie să te descurajezi și trebuie să fii atent la oportunitățile reale.

Dar cele mai frumoase lecții de profesionalism și cele mai grele lupte le-am avut la doctorat, îndrumat de doamna profesor Elena Zamfir și sfătuit în cercetare și în formarea mea ca sociolog de domnul academician Cătălin Zamfir. Dânșii mi-au oferit șansa să văd lucrurile total diferit și să cresc enorm profesional și intelectual.

Ce pot să spun?! Mă iubește Dumnezeu, pentru că toate lucrurile le-am făcut cu lejeritate și bucurie, nu am făcut niciodată lucrurile cu chinuială și nici nu am avut momente în care viața să mă pună în situația în care să trebuiască să abandonez ceva. Când am pierdut totul în pandemie, am făcut un film din nimic. Așadar, cred că Dumnezeu are un plan cu mine pentru că îl simt întotdeauna lângă mine. chiar dacă îl supăr de cele mai multe ori, cred că la final îl fac să zâmbească și să se bucure de rezultate.

În calitate de regizor al spectacolului „Gâlcevile din Chioggia” de Goldoni, ce v-a interesat cel mai mult în relația dintre comedie și tensiunea socială din text?

Toate piesele pe care le-am regizat au purtat cel puțin un mesaj care să încerce să schimbe în bine percepțiile noastre asupra vieții. Spectacolul „Gâcevile din Chioggia” expune aparent o temă simplă, alterată de arderea extremă a sângelui latin, de corupția umană din jurul nostru, de răutățile și invidiile prezente în esența umană. Toate acestea alterează sentimentul cel mai profund al iubirii, nu doar în vremurile acelea, ci și în vremurile noastre. Tensiunea socială din piesa scrisă acum sute de ani este astăzi nu doar actuală, ci reflectă ca o oglindă mass-media românească, justiția, definiția prieteniei din jurul nostru ș.a.m.d. Goldoni pare a fi un fin psiholog ce redă brutal viața prin această piesă. Nu știu dacă mi-a reușit. Poate unor spectatori lipsiți de răbdare li s-a părut o piesă gălăgioasă, poate unora mai puțini interesați de profunzimi, o piesă comică. Însă, eu mi-am dorit să fie o oglindă care să redea viața ca un pamflet menit să scoată în evidență puerilitatea răutăților din oameni și inutilitatea răului care este implacabil învins prin iubire. Nu știu cât din această subtilitate mi-a ieșit, sau cât a prins la public. Dacă s-a jucat trei stagiuni aproape cu casa închisă de fiecare dată, înseamnă că ceva a fost bine.

Cum a reacționat publicul din țară și/sau din străinătate la această montare și ce ați descoperit despre universalitatea conflictelor umane din Goldoni?

Fiind o piesă foarte mare pentru teatrul independent nu am avut resursele necesare să jucăm această piesă în străinătate. Dar am avut destul de multe turnee în toată țara și s-a bucurat de un succes răsunător de fiecare dată. Dezavantajul teatrului independent este acelă că suntem ignorați de către criticii de teatru, cei puțini care sunt. Din păcate, critica de teatru românească ajunge aproape inexistentă ori aservită. Aceasta este realitatea. Datorită acestui fapt nu putem surprinde reacțiile reale ale publicului în turnee în sensul în care să se propage gândurile bune despre piesele noastre. Ne bucurăm de rețelele de socializare în care oamenii de bună credință împărtășesc gânduri frumoase care să-i încurajeze pe ceilalți să vină la piesele noastre.

În ceea ce privește universalitatea conflictelor umane din Goldoni, este mult de spus. Ca și Caragiale, Shakespeare, Moliere ș.a.m.d., Goldoni oferă oamenilor nu doar imaginile unor tipare umane. El oferă și povești de viață care sunt valabile și astăzi și care vor fi valabile pentru totdeauna. Este impresionant cum o piesă scrisă în 1761 este perfect valabilă și înțeleasă în zilele noastre. Mai mult decât atât, pare desprinsă din ceea ce trăim astăzi când deschidem televizorul: scandal, invidie, corupție, trădări din dragoste ș.a.m.d. Cum să nu îl iubești pe Goldoni?!

Prietenia și colaborarea cu Eugen Cristea este deja cunoscută. Ce aduce această relație în plus procesului de creație artistică?

Înlătură imaginea reprezentativă

Mi-am dorit dintotdeauna să creez o trupă de teatru care să se bazeze pe prietenie, respect reciproc și profesionalism. Eugen Cristea a împărtășit din acest punct de vedere aceste valori. Și nu doar el. Toți cei aleși de mine în piesele de teatru, în această familie Perform A.R.T., împărtășesc aceste valori în care să reușim să oferim publicului tot ce avem noi mai bun. Relația mea cu actorii nu este una de „șef”. Ea se bazează în primul rând pe încrederea în capacitatea lor artistică și prietenie. Sigur, în teatrul nu există democrație, dar nu există atâta vreme cât suntem la lucru. După ce ne facem treaba ne bucurăm împreună de prietenie. Eugen Cristea, Tudorel Filimon, regretatul Alexandru Georgescu, regretatele Cristina Deleanu și Maria Teslaru, Vasile Filipescu, Marcelo Cobzariu, Tomi Cristin și așa mai departe, mi-au fost alături mai întâi pe scândură jucând alături de mine și apoi au pus umărul la realizarea mea ca regizor. Prietenia noastră a adus un plus de încredere în propunerile mele regizorale. Drept dovadă faptul că Eugen Cristea a avut o critică teatrală excepțională în rolul lui Sam din „Amintiri din livada cu meri” în care i s-a spus că este rolul vieții lui. A muncit enorm pentru asta și „ne-am certat” la lucru pentru că făcea total altceva decât făcuse în cariera artistică. Lumea l-a văzut jucând total diferit. Cu asta a surprins și a avut succes la public. Dacă nu avea încredere în mine, nu știu dacă îl puteam aduce acolo unde mi-aș fi dorit. Da, prietenia aduce plus valoare procesului artistic, dar poate și să dăuneze grav atunci când dispare respectul ori apare plafonarea reciprocă. La noi nu a fost cazul pentru că am căutat de fiecare dată, fiecare dintre noi, să ne surprindem reciproc prin noutate, prin abordări diferite.

Filmul „Amintiri din livada cu meri”, realizat după textul lui George Arion, marchează o extindere a activității dumneavoastră regizorale. Ce v-a determinat să faceți acest pas către cinema?

Momentul neprielnic teatrului. Filmul a fost realizat în timpul pandemiei într-un pod neterminat la care a trebuit să improvizăm o scară ca să putem urca acolo. Mi-am dorit și îmi doresc în continuare să fac film, doar că România încă nu are capacitatea de a susține un proiect de film la un nivel decent. Iar filmul independent nu are nicio șansă fără un sistem legislativ-financiar și fiscal care să îi ofere o pârghie sănătoasă de lansare. Avem un singur sistem șubred și putred, moștenit din socialism cu tot cu nepoții acelora care probabil sunt acolo de la înființare.

Mi-am dorit și îmi doresc să fac film. Am lucrat cu plăcere de câte ori a fost nevoie de mine atât ca actor, cât și ca asistent de regizor. În unele apar pe generic, în unele nu. Sper să reușesc să fac un film artistic care să ajungă în cinema cât de curând. „Amintiri din Livada cu meri” este oferit gratis prin contract TVR-ului de foarte multă vreme. Încă nu au avut spațiu în grilă pentru gratuități. Probabil dacă le ceream bani ne difuzau.

Vreau de multă vreme să fac un pas mai mare către cinema, dar situația actuală nu ne este prielnică. Iar Perform A.R.T. nu își permite astăzi să facă un film de anvergură. Vedem în viitor ce va fi, ce ne rezervă viața.

Ca președinte al Asociației Culturale „PERFORM A.R.T.”, cum vedeți rolul teatrului independent în peisajul cultural românesc actual?

Teatrul independent, dacă își păstrează coloana vertebrală și se șlefuiește continuu și nu se „mânjește” cu banii veniți pe linie politică ori din finanțări dedicate, are o șansă excepțională de a se dezvolta într-un teren fertil care să propulseze tinerii actori către performanțe pe care teatrul românesc nu le mai are în momentul actual. Poate doar izolat prin regizori precum Silviu Purcărete, ori Mihai Măniuțiu. Dar și aceștia sunt legați de mâini din cauza resurselor atât financiare cât și umane. Teatrul românesc, îmi pare rău și o spun cu durere mare în suflet, nu mai are prea multe talente crescute. Iar acelea pe care le are, le exploatează până la refuz și le epuizează. Școala de teatru nu mai crește actori talentați, ci crește actori utili din care mai scapă și câte unul talentat. Iar cel care scapă e vai și amar de el pentru că umblă toți să îl omoare. O spun cu durere în suflet, dar asta este realitatea.

Cum se raportează cercetătorul Daniel Nițoi la realitățile dure pe care artistul Daniel Nițoi le trăiește zi de zi?

Aici, meritul este al domnului profesor, academician Cătălin Zamfir și al doamnei profesor Elena Zamfir care au avut răbdare și perseverență în a mă învăța să mă detașez emoțional de meserie și să privesc obiectiv și imparțial totul. Iar ceea ce mi se părea nedrept sau revoltător ca artist nu a mai luat ființă în scris ca frustrare personală ci expus întotdeauna cu argument real și la obiect. Iar asta mi-a schimbat total felul meu de a fi și de a privi lucrurile. Echilibrul profesional înseamnă totul, atât în teatru cât și în cercetare. Asta au făcut acești oameni minunați cu mine, mi-au oferit echilibrul de care aveam nevoie pentru a merge mai departe și a depăși această realitate dură a meseriei. În plus, m-a ajutat foarte tare faptul că nu am stat niciodată blocat în meserie, întotdeauna am fost ancorat în școală și întotdeauna am avut un loc de muncă, altul în afara teatrului. Iar toate astea m-au ajutat foarte mult să depășesc momentele dificile și să nu mă plafonez, să nu renunț în a progresa.

Ați absolvit, pe lângă teatru, dreptul și administrarea afacerilor. Cât de necesară este, astăzi, această pregătire pentru un artist?

Pentru cineva care își dorește să fie doar actor, nu ajută foarte mult. Dar pentru cineva care își asumă soarta unei trupe de teatru, sau unei firme înseamnă foarte mult. Înveți să nu faci promisiuni de care nu te poți ține și asta înseamnă să fii în siguranță în relația cu actorii, cu statul, înseamnă să știi să îți proiectezi viitorul propriilor piese în funcție de șansele reale și obiective. Înseamnă să știi să îți negociezi drepturile și să le înțelegi. Înseamnă să tinzi către un management, nu neapărat performant, dar sănătos. Iar cel mai mult, înseamnă pentru mine un progres intelectual în care am învățat să înțeleg mai bine lumea și cum funcționează lucrurile în jurul proprei mele vieți. Pentru un artist, orice acumulare ajută foarte mult în perfecționarea sa.

În volumele dumneavoastră de poezie și eseu, teatrul apare adesea ca formă de supraviețuire. Este arta o soluție sau o formă de luptă?

Cred că teatrul nu este nici soluție și nici luptă. Teatrul este cea mai frumoasă oglindă ce reflectă vieți pe care nu le-am trăit, dar în care poate ne regăsim în parte sau în totalitate. Iar în aceste vieți pe care le privim din exterior, așezați în fotoliile de teatru găsim variante pe care personajele interpretate de actori ni le oferă. Mai departe stă în puterea noastră să alegem varianta cea mai bună care ni se pare o soluție la problemele noastre personale. Nu știu dacă în textele mele am inspirat „supraviețuire”, însă îmi doresc ca textele și spectacolele mele să ofere speranță și variante de viață care să inspire la cele mai bune soluții.

Spectacolele pe care le-ați regizat – de la „Avarul” la „D-ale Carnavalului” – par să pună în dialog clasicul cu prezentul. Este aceasta o direcție asumată?

Da. Îmi place teatrul clasic adaptat la înțelegerea și viețile noastre de astăzi. Deaceea debutul meu în regie a fost cu o piesă clasică, pentru că am crezut și cred în continuare că nu pot face teatru contemporan de calitate dacă nu înțeleg sau nu încerc să înțeleg mai întâi marile opere. Dar nu am rămas blocat în această zonă. Ca dovadă că „Amintiri din livada cu meri”, spectacol de teatru de tip thriller, scris de George Arion, s-a bucurat de un real succes atât la premiera din Bruxelles cât și la București. „Pețitorii” scris de George Smarandache, produs Perform A.R.T. pentru Centrul Cultural „Eugen Ionescu” din Slatina s-a bucurat de sold out de fiecare dată când s-a jucat. Spectacolul „Cerșetori la poarta libertății” se bucură în continuare de un succes deosebit. În concluzie, îmi place teatrul clasic, mi-am asumat această direcție și mi-o asum în continuare, dar în paralel dezvolt și piese de teatru contemporane. Iar prin piesele de teatru clasice încerc să ofer publicului o reprezentare a unor lumi trecute dar adaptate la înțelegerea și progresul lumii contemporane.

Din perspectiva cercetării academice, ce ar trebui să se schimbe urgent pentru a îmbunătăți calitatea vieții actorilor din România?

Ceva care o să supere multă lume – numirile politice. Dacă nu lăsăm urgent și nu încurajăm la conducerea instituțiilor publice în general, dar mai ales la conducerea instituțiilor de educație și cultură, oameni capabili și valoroși, ne vom pierde în curând orice formă de respect și de reper valoric, atât uman, cât și artistic.  Atâta vreme cât nu vom avea drept „idoli” oameni de valoare în fruntea noastră, tinerii nu vor mai avea repere valorice reale. Și vedem deja efectele acestei greșeli. Tinerii nu își mai doresc altceva decât să fie „influenceri” pe youtube, ori afaceriști. Dar nu în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că iau ca reper diverși parveniți care creează curente în societate. Ori, una este să ai ca reper valoric un Emil Hossu și alta este să îl ai pe x-ulescu care spune bancuri vulgare la microfon ca să trăiască. Nu că ar fi ceva greșit în a spune bancuri. Una este să îl ai pe Țiriac ca reper, cu un exemplu de muncă enormă în spate și o carieră solidă și alta e să iei drept reper pe unul care dintr-o întâmplare sau din fraudă a ajuns să fie milionar. Cred că trebuie să depășim un pic această situație și să progresăm cu toții împreună. Să înțelegem pericolul și să acționăm sănătos în favoarea copiilor noștri. România are nevoie de oameni educați, cu moralitate impecabilă și cu realizări profesionale reale și recunoscute pentru a ne reprezenta și a lua decizii pentru noi. Din păcate se întâmplă invers.

Dacă ar fi să definiți, în câteva cuvinte, misiunea personală a lui Daniel Nițoi în teatru, care ar fi aceasta?

Sunt cuvinte poate prea mari pentru mine. Nu mă văd altfel decât ca un om simplu care încearcă să lase ceva de valoare în urma lui. sincer întrebarea este într-un moment în care sunt puțin descurajat de faptul că se mai poate întâmpla ceva bun în România. Dar ce pot să spun este că am plecat la drum cu credința că pot aduce un plus valoare țării în care m-am născut și că pot crea în timp curente inovatoare care să unească artiștii într-un crez comun de valoare și performanță. Nu mi-am propus o misiune anume, dar mi-am propus să ofer oamenilor tot ce îmi stă în putere pentru ca ei să plece din sălile de teatru mai buni, mai motivați, mai destinși și mai uniți în a progresa împreună. Dacă textele mele, dacă spectacolele mele rămân apreciate în timp de către oameni, bucurându-i și ajutându-i sub orice formă… atunci misiunea mea, oricare ar fi fost ea, va fi îndeplinită.