Ţara Voiculeştilor

Ciudatul şi – să-mi fie cu iertare! – oarecum primitivul entuziasm pe care l-a stîrnit condamnarea lui Dan Voiculescu a lăsat în spaţiul incomod al nebăgărilor de seamă poate cea mai gravă întrebare sub semnul căreia ar fi trebuit să se desfăşoare întreaga dezbatere: de ce oare a fost posibilă ascensiunea acestui personaj?

Într-o ţară normală, Dan Voiculescu n-ar fi fost nimic. În România, însă, el a prosperat şi financiar, şi politic, a fost un făcător şi un desfăcător de alianţe, un arbitru al vieţii publice, un manipulator, chiar dacă indirect, al opiniei. Reuşita lui – şi a altora de aceeaşi teapă – ar trebui să dea de gîndit, ar trebui să creeze un sentiment de culpabilitate care să nu-i încerce doar pe tovarăşii lui de afaceri. Căci dacă azi toată lumea e hotărîtă să-l urască, numărul celor care i-au umplut buzunarele privind cu nesaţ emisiunile difuzate de televiziunile sale e surprinzător de mare. După cum e revoltător de mare numărul politicienilor care, sub o formă sau alta, de voie sau de nevoie, pe faţă sau pe ascuns, s-au înfrăţit cu el şi i s-au îndatorat.

Dan Voiculescu nu e nici o excepţie, nici un unicat. El face parte din vasta, complicata anomalie socială şi politică în care România a acceptat să se cufunde. El este unul dintre aceia pe care mulţimea îi arată cu degetul spunînd: „Fură!” – în acest cuvînt zvîrcolindu-se trist ecoul unei invidii nemărturisite. Căci într-o ţară ce pare a fi condamnată la sărăcie eternă pungăşia sfîrşeşte prin a fi privită ca o virtute.

Nu izbutim nici azi să ne întrebăm care este acea particularitate a vieţii publice româneşti care a făcut ca un obscur servitor al regimului comunist să devină o vedetă a regimului de democraţie originală şi post-originală. De 24 de ani înregistrăm cu sterilă iritare indecentele continuităţi, fără să ne mire nici numărul lor, nici uşurinţa cu care au fost acceptate.

În România de după 1990, Dan Voiculescu n-ar fi putut să nu existe. Sistemul politic şchiop instaurat după semi-răsturnarea comuniştilor, legile proaste votate de parlamentari incapabili, instituţiile parcă într-adins precare, birocraţia ca un labirint – toate îi chemau parcă, îi îmboldeau pe oamenii de teapa lui Dan Voiculescu. Dacă Ion Iliescu şi guvernul lui Petre Roman au fost emanaţii „revoluţiei”, Dan Voiculescu este emanatul lumii care s-a născut în vîltoarea absurdă din 1990. Prosperul om de afaceri Dan Voiculescu este firesc în România ultimului sfert de secol, după cum slujbaşul Securităţii Dan Voiculescu fusese firesc în România lui Ceauşescu.

Împotmolirea obstinată în tranziţia către nicăieri – adică ceea ce s-a întîmplat mai grav, mai urît, mai prevestitor de rele din 1990 încoace – a permis unei întregi categorii de indivizi să ajungă prin metode cel puţin îndoielnice pe culmile bogăţiei şi ale faimei.

Va schimba oare ceva în mersul nefiresc al lucrurilor condamnarea lui Dan Voiculescu? Nu. România va fi în continuare jecmănită pentru că pare a-i sta în fire să se lase jecmănită. Se vor ocupa de asta alţi pungaşi, alţi sforari, pe care România, mînată de o stranie atracţie a sinuciderii, şi-i oferă în număr insuportabil de mare.

E bine, aşadar, cînd ne cuprinde bucuria fiindcă Dan Voiculescu a fost condamnat, să ne amintim că el nu este nici o întîmplare, nici un accident, ci produsul inevitabil al sistemului abscons pe care l-au dorit continuatorii din decembrie 1989. El face parte din dezastrul plin de ambiguităţi al societăţii româneşti „moderne”, societate care-şi detestă escrocii, dar a acceptat să fie dependentă de ei. Oare n-ar duce arestarea simultană a tuturor Voiculeştilor la paralizia ţării? Ce ne putem închipui mai mizerabil?