Titanic, ultimul vals

Uraaaaa! Ultimul vals, orchestra cântă în draci, întreaga suflare a planetei noastre covidice se aruncă în vârtejul ultimului vals! Păi, da! De ce nu?!

Titanicul s-a scufundat pentru a doua oară, uite-l cum se duce la fund, întind o mână să salvez o doamnă bine, fac o pasă magnetică şi introduc în film o sută de bărci de salvare, plasatoarea mai că m-ar trage de urechi, nu ştiu care mă înjură cu năduf, daţi afară magicianul din sală. Titanicul se scufundă acum pentru totdeauna, gata, gata, s-a dus la fund. O lume întreagă se duce la fund, chiar aşa se miră Tătărăscu asudând sub cască.

Dar înţelesurile, care sunt înţelesurile, zice Agatha şi se pişcă de ţâţe şi-şi dezveleşte un genunchi să mă înnebunească, să-mi ies din minţi, eu o pipăi încet, încet, să nu se mai termine. Nişte cyberspectatori izbucnesc în plâns, plâng în hohote stă mileniul să se prăbuşească peste ei şi ei se smiorcăie ca nişte domnişoare de pension, e doar un film, Titanicul pârâie din toate încheieturile, Jari, lăptarul, hohoteşte de ţi se rupe inima ar vrea să sară în ajutorul naufragiaţilor, stai locului îl avertizez, te-ar putea afecta câmpurile magnetice, nu te juca, senatorul Protopopescu zice că filmul ăsta are iz politic iar doctorul Spiridon se ridică în grabă vrând să cheme o ambulanţă.

Fifi Baston, adică Bobolina, pare foarte mândră de casca ei, se mişcă cu voluptate prin ecranul virtual, ne păcăleşte Moreaugarin, mai zice, ăsta nu e un cinematograf obişnuit, să ne destrăbălăm, eu vă voi cere ajutorul, să mă salveze Haralambie, hai, băiete, înoată voiniceşte, uite, se vede pupa vaporului, acolo sus, la pavilion, se zăresc o mulţime de oameni îngroziţi, o văd şi pe Fifi Baston printre ei, Fifi, dragă, nu te juca, cyberspectatoare obraznică şi neastâmpărată, poate n-a citit instrucţiunile de folosire, săraca.

Toată lumea cântă, râde şi dansează în sala de bal a Titanicului, naufragiaţii iau locul cyberspectatorilor, e o învălmăşeală cumplită, apare şi fantoma lui Fuskas, îl văd şi pe dom’ Lascu, înoată vitejeşte în jurul Titanicului, un pescăruş se odihneşte pe una din elicele Titanicului, parcă-i la Trafalgar, strigă Grigorovici încurcându-şi conductorii electrici, sunt ca o maşinărie cu voce, mai zice Grigorovici. Fifi Baston îi ţine hangul. Se prostesc amândoi. Psihicul nostru e împănat cu conductori electrici!

E bine burduşit cu cyberspaţiu! E împănat cu godzile, cu mosad, cu kgb, cu cia, cu omuleţii verzi, cu catastrofe aeriene, cu marele cutremur de pământ, cu titanici, cu omul zăpezilor, cu reţelele nervoase care-şi caută un nou conducător aşa cum am văzut eu în Dosarele X! Ce vrei să spui?! ţipă Fifi Baston. Creierele noastre sunt suprasolicitate, explică Grigorovici pe un ton savant. Aşa că se crede că Eul nostru, în forma actuală, nu mai este potrivit Creierele îşi vor găsi o altfel de identitate, înţelegi?! Adică ne vom sfârşi? izbucneşte în plâns Fifi Baston. Întocmai. E ca şi cum am fi toţi pe puntea Titanicului şi ne-am duce la fund.

Aşa o să se şi întâmple! Vom cădea în noi înşine! Asta-i Apocalipsa! Şi cyberspectatorii sar cu toţii să se cableze la reţeaua mondială, să devină nemuritori, să-şi prelungească agonia, să-şi împrăştie gândurile ticăloase sau generoase pe întreaga noastră planetă, înfulecă biţii pe pâine, hap, hap, hap. Se poate vorbi de un regim digestiv al ideilor. Marea Hăpăială. Să filosofăm cu gura plină, să înfulecăm la cinematograf tot celuloidul, tot covorul de iută, lămpile cu gaz şi întreg cyberspaţiul, să ne gonflăm. Sala de cinematograf duduie.

Duduie motoarele cyberspectatorilor, dum, dum, dum, Ăştia se freacă între picioare, au mâncărimi electrice, aşa se cheamă în termeni ştiinţifici mâncărimile datorate curenţilor electrici, cyberspectatorii intră cu ghetoaiele lor murdare de păcură direct în ficţiune şi fac harcea-parcea din ea şi nici nu le pasă. Agatha îmi şopteşte că a decodificat întregul Titanic, de la un capăt la altul, a înţeles sensul ascuns. Săracii îi salvează pe cei bogaţi iar cei bogaţi le-o trag săracilor la mişto. Îmi vine să-i trag două palme nesimţitei. Socialismul va triumfa, întăreşte Grigorovici care trage cu urechea la ce vorbesc cei din jurul lui.

Rudolf, vânzătorul de ziare stă cu butonul roşu aprins, să se reia scena de final, să nu se mai scufunde Titanicul, să nu mai moară atâta lume, să nu care cumva să izbucnească Al Treilea Război Mondial, să nu se mai gargarisească hoţii şi vardiştii, să dispară corupţia, să avem program de apă caldă tot timpul, Fifi Baston ar vrea să-l ia de guler pe bietul Rudolf, să nu care cumva să ne amendeze cineva că întoarcem frumoasa navă din drumul ei către pieire.

Realitatea virtuală începe să scârţâie ameninţător, cinematograful se zgâlţâie, miroase a alge, doi homosexuali din rândul din faţă mor din cauza unei combustii interne, moare de inimă o soprană de la opera din Adamville, Adam şi Eva se transformă în Romeo şi Julieta, Africa străpunge Europa, Luna cade în soare, circuitele reţelei se încing foarte tare, iese fum, nici n-ar avea cum să nu iasă fum, virtualul trage la foaie, întregul Adamville se rupe în două, şi nouă ni se rupe, zic nişte derbedei, uşile cinematografului sar din ţâţâni, vine armata cu tancurile să vadă ce şi cum, vin şi nişte poliţişti şi nişte agenţi secreţi, nu-i godzila, nu-s gherilele cubaneze, nu-s extratereştrii, e chiar Titanicul smuls din realitatea virtuală, navigând către Soare-Răsare, în jos, pe bulevard. Arkkai Gabroz ne-a scos din încurcătură.

Se ducea să vâneze balene-de-sticlă în îndepărtatul Nord. Ne-a ucis copiile şi ne-a omenit cu zeamă de praf de puşcă şi balenă umplută cu migole. Le ştia el pe toate, Arkkai Gabroz. Era trecut prin multe. L-am întrebat. Cine a plănuit universul, oare Vogoride? Arkkai Gabroz a stat o clipă să se gândească. Ne-a spus. E mare păcat să vorbeşti despre lucruri neimportante când ai în faţă o minunăţie cum e balena umplută cu migole! Cum alergam în urma Titanicului, m-a strigat madam Brizard să-mi spună vreo două despre Klaus Iohannis & comp.