Miercuri, la restaurantul Le Drouant, din Place Gaillon, a fost decernată cea mai prestigioasă distincţie a lumii francofone, Premiul Goncourt.
Le Drouant este legat de viaţa artistică pariziană încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind frecventat de personalităţi ca Rodin, Pissaro, Daudet sau Renoir. Premiul Goncourt a fost decernat pentru pima dată în acest loc în 31 octombrie 1914.
Cei 10 membri ai Academiei Goncourt, Bernard Pivot, Paule Constant, Pierre Assouline, Françoise Chandernagor, Didier Decoin, Philippe Claudel, Patrick Rambaud, Tahar Ben Jelloun, Virginie Despentes şi Eric-Emmanuel Schmitt, au ales anul acesta romanul Leurs enfants après eux (Care s-ar putea traduce în româneşte prin Lumea copiilor lor), semnat de Nicolas Mathieu, apărut la Editura Actes Sud. Alături de el, au concurat la premiu David Diop, 52 ani, cu Frère d’âme (Frate de suflet, Seuil), Paul Greveillac, 37 ani, cu Maîtres et esclaves (Stăpâni şi sclavi, Gallimard) şi Thomas B. Reverdy, 44 ani, cu L’hiver du mécontentement (Iarna nemulţumirii, Flammarion).
Nimeni nu se gândea că editura Actes Sud ar putea obţine Premiul Gouncourt doi ani consecutiv. După l’Ordre du jour de Eric Vuillard, recompensat anul trecut, iată că învingătorul de anul acesta a fost publicat de aceeaşi casă editorială.
Autorul premiat, în vârstă de 40 de ani, urmează astfel unor reputaţi scriitori: Michel Houellebecq (2010), Alexis Jenni (2011), Jérôme Ferrari (2012), Pierre Lemaitre (2013), Lydie Salvayre (2014), Mathias Enard (2015), Leila Slimani (2016), Eric Vuillard (2017).
Leurs enfants après eux, al doilea roman al lui Nicolas Mathieu, vorbeşte despre Franţa anilor 1990, despre adolescenţă şi dezamăgire. Sumbră şi angajată, acţiunea lui se petrece într-un oraş sinistrat din Lorena. Este o frescă socială în care adolescenţii visează la zile mai bune într-o Lorenă dezindustrializată, devastată de criza de la sfârşitul mandatului lui Mitterand şi începutul celui al lui Chirac. O epocă frenetică a globalizării fericite, în care era mai mulţumitor să te interesezi de Bosnia sau de California decât de valea Thionville. Şi totuşi, acolo s-au născut Anthony, Hacine, Steph şi Clém, copii trişti ai crizei pe care îi vedem ieşind din adolescenţă şi pornind, fără grabă, către vârsta adultă, într-o epocă de schimbări structurale…
August 1992. O vale pierdută undeva în estul Franţei, furnale înalte care nu mai ard, un lac, o după-amiază caniculară. Anthony are 14 ani şi, împreună cu vărul lui, se hotărăşte să fure o canoe şi să vadă ce se petrece de cealaltă parte a apei, pe faimoasa plajă de nudişti. Momentul va însemna pentru Anthony prima dragoste, prima vară care va decide tot ceea ce urmează. Este drama unei vieţi care abia începe.
“Este romanul Franţei periferice”, a mărturisit autorul, însoţit de Bernard Pivot, după anunţarea câştigătorului, criticul Mohammed Aïssaoui. “Este un moment de uluire, de surpriză şi de bucurie. Actes Sud a mai trăit acest sentiment anul trecut, dar eu nu mă aşteptam în mod special la acest premiu. Lumea din roman este oarecum cea în care m-am născut. Provin din clasa mijlocie a acestei Franţe periferice.Tatăl meu reprezintă într-o oarecare măsură acea lume. Dar Leurs enfants après eux nu povesteşte viaţa mea, ci vieţi pe care le ştiu şi care mă interesează. Îmi face mare plăcere faptul că această carte, care este în acelaşi timp o încercare literară şi una politică, a fost premiată. Desigur, o tentativă politică, pentru că în momentul în care vorbeşti despre modul în care trăiesc oamenii, în care iubesc, se detestă, încearcă să convieţuiască, aşa cum este nevoie, dar cum se dovedeşte întotdeauna şi uşor imposibil, vorbeşti despre politică”.
Mathieu a început să dorească să scrie de la 7 ani. “Dar mi-a trebuit foarte mult timp pentru a afla ce aş putea scrie, pentru că nu trebuie să scrii cărţi care să placă, pe care să-ţi facă plăcere să le citeşti, ci volme pe care eşti capabil să le scrii, cu istoria pe care o porţi în tine. Şi acest lucru mi-a luat multă vreme. Am 40 de ani, este al doilea titlu al meu şi acum am reuşit să recuperez o bună parte din întârziere! … Personajele sunt mai mult sau mai puţin reale. Întotdeauna, când construieşti personajele şi poveştile din realitate, ele devin în scris, altceva…”
Scriitorul recunoaşte că există în roman o parte a adolescenţei sale: “Într-unul dintre personaje există o parte din mine, dar n-aş putea spune cu precizie care. Este un roman care face efortul de a retrăi timpul, cuvântul care m-a obsedat de-a lungul scrierii volumului fiind restituire. Am încercat să redau ce înseamnă vieţile noastre, cum se întâmplă ele şi prin intermediul detaliilor cartea este o maximă ancorare în real. Realul este grija mea principală (…) Premiul Goncourt nu este un scop în sine. Munca mea constă în scris şi nu în obţinerea de premii, dar sunt încântat că mi s-au atribuit. Am dedicat acest premiu fiului meu Oscar, la el mă gândesc în această dimineaţă. Are 5 ani şi jumătate”.
Nicolas Mathieu a intrat în literatură cu un roman poliţist, Aux animaux la guerre (Actes Sud, 2014), adaptat pentru un serial TV care va fi difuzat pe France 3 din 15 noiembrie. Şi alţi scriitori francezi, dintre cei mai buni, au început la fel: Daniel Pennac, Tonino Benacquista, Daniel Picouly, Alix de Saint-André. Departe de mlaştinile autoficţiunii şi de deliciile romanului fără subiect – nu mai sunt doriţi Proust sau Beckett – toată lumea ştie că o carte bună înseamnă în primul rând o poveste bună.
Acest al doilea volum este o remarcabilă cronică socială, având în centru câţiva adolescenţi care cunosc primele emoţii şi-şi descoperă dorinţa de a fugi din Heillange (Hayange, desigur), un loc în care “eşti destituit, divorţat, încornorat sau canceros”. Un roman în care vibrează o durere surdă, care vorbeşte despre agonia unei lumi şi minciuna egalităţii de şanse.
Tot miercuri, Valérie Manteau a fost răsplătită cu Premiul Renaudot pentru volumul Le Sillon (Ed. Babelio), care retrasează viaţa jurnalistului turco-armean Hrant Dink, asasinat în 2007, la Istanbul. A fost o mare surpriză, pentru că volumul nu apărea pe lista nominalizaţilor. Cartea, apărută în librării în 30 august, cuprinde o mărturie a vieţii autoarei în vechiul Constantinopol.
O Distincţie specială a fost acordată de către juriul Premiului Renaudot lui Philippe Lançon pentru Le Lambeau, deja deţinător al Premiului Femina din acest an. Jurnalisul Philippe Lançon a fost victima atentatului din 7 ianuarie 2015 de la revista Charlie Hebdo. El povesteşte calvarul refacerii sale, fizice şi mentale, în acest volum care este deja un mare succes de librărie. Pentru el, Le Lambeau n-a fost un “mijloc de supravieţuire. Supravieţuirea s-a petrecut înainte, în spital, zi de zi, la operaţii, la şedinţele de recuperare şi, desigur, în familie şi cu prietenii. N-am început să scriu Le Lambeau decât atunci când viaţa mi s-a părut aproape sigură”.
Jurnalistul deplânge faptul că atentatul a făcut din el “un copil de 50 de ani, plin de angoase şi de imagini”, şi că încearcă “să prindă licurici în noapte”, dar mărturiseşte că nu simte mânie.
În pofida tuturor polemicilor, Philippe Lançon este sigur de un lucru: “Spiritul critic, simţul farsei, caricatura, jocul secund, insolenţa în faţa bigoţilor, a tuturor factorilor de putere şi a ipocriţilor rămân vii. La 7 ianuarie au murit oameni”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.