Un fenomen pe cât de ilar, pe atât de tragic s-a întâmplat în istoria comunistă/postcomunistă a României: importante personaje religioase au susţinut Partidul Ateu şi demolarea propriilor lăcaşe de cult, iar propagandişti comunişti s-au reconvertit după Revoluţie în pioşi închinători în faţa icoanelor pe care le huleau în şedinţe de Partid. După minunata tradiţie românească, crimele s-au uitat repede, întru hoţia redistribuţiei economiei naţionale s-au amestecat şi victime, şi călăi, unii au luat şi de la vii, şi de la morţi, bătând apoi mătănii în faţa camerelor de luat vederi, să vadă şi Prostimea cât de spăşiţi sunt, ticăloşi model, pardon, oameni de afaceri sau politicieni, şi pe deasupra şi tare evlavioşi.
Dar să ne întoarcem la exemple concrete: Ceauşescu declanşează demolarea unei mari părţi a Bucureştiului istoric, cad rând pe rând monumente istorice – inclusiv biserici şi sinagoga sefardă -, iar ziarele îi ridică osanale dictatorului, numindu-l chiar un continuator al marilor voievozi!, păstrător al tradiţiei milenare a poporului român!
Dacă lingăii din presă îşi făceau meseria fără jenă, ne-am fi aşteptat ca măcar liderii principalelor culte din România să protesteze. Ei aveau de apărat nu numai credinţa enoriaşilor lor, dar însăşi existenţa fizică a bisericilor şi sinagogii. Nici pomeneală de aşa ceva; ei trimiteau dictatorului telegrame de felicitare şi se asociau laudativ, fără să-i mustre conştiinţa genocidului cultural. Aşa au făcut şi după declanşarea Revoluţiei la Timişoara, fiind de partea criminalilor şi împotriva propriului popor. Despre respectarea moralei creştine ce să mai vorbim!
Pentru a câta oară fusese iarăşi vândut Christos? Patriarhul Teoctist declara fără pic de jenă: “Asemenea tuturor fiilor patriei, şi noi, slujitorii cultelor, nutrim convingerea nestrămutată că avem la cârma naţiunii noastre conducătorul care poartă neabătut crezul şi voinţa poporului român, din mijlocul căruia s-a ridicat, veghind pururea, cu inima şi cugetul înaripate, pentru rostuirea fericită şi înţeleaptă a ţării, pentru soarta păcii şi a vieţii în întreaga omenire”. (“Scânteia”, 24 mai 1985)
Te întrebi scârbit la ce veghea Înaripatul Conducător când buldozerele remodelau Capitala oferind poate cel mai kitsch centru din câte se cunosc în Europa! Rabinul Moses Rosen oferea la rândul său alt spectacol jenant, e epoca în care se scoteau bani frumoşi din vânzarea germanilor şi evreilor. Informat cu exactitate de această operaţiune, începută încă din vremea lui Dej – evrei în schimbul unor animale, apoi pe bani, cu ajutorul lui H. Jacober, continuând şi sub Ceauşescu, el tace mâlc. În loc să protesteze, iată ce scrie rabinul M. Rosen: “Azi, întreaga ţară s-a transformat şi s-a schimbat. Suntem recunoscători autorităţilor statului pentru posibilităţile oferite, pentru înţelegerea şi umanismul cu care preşedintele ţării, domnul Nicolae Ceauşescu, soluţionează toate problemele. Suntem recunoscători pentru libertatea religioasă acordată tuturor cultelor”. (Romanian Orthodox Church News, noiembrie-decembrie 1987)
La rândul lor, scribi penibili precum Dan Ciachir şi Artur Silvestri au devenit peste noapte profunzi “ortodoxişti”. Aici, în România jurămintele n-au nici o valoare, declaraţiile la fel, crimele sunt privite cu îngăduinţă, iar mediocrităţile ajung fie academicieni, fie purtători de “cuvânt”. Neruşinarea n-are margini, e tolerată, chiar aplaudată, considerată de multe ori patriotică. Să încheiem acest articol despre tovarăşii care au sărit dintr-o barcă în alta, cu nesimţirea caracteristică, cu părerea “pigmeului” Dan Ciachir despre marele Eugen Ionescu: ”…Dar acum, ajuns la vârsta minţii copiilor, s-a mai zaharisit şi, în consecinţă, de ce să ne supărăm? Mâine-poimâine o să aflăm la buletinul de ştiri al Europei Libere că doamna Monica Lovinescu îi citeşte dramaturgului din «Scufiţa Roşie» şi domnia sa plânge cu lacrimi sincere când află că lupul a mâncat-o pe fetiţă şi pe bunicuţă”. (“Săptămâna”,13 iulie 1979)
Dumnezeu să-i ierte, căci noi n-o putem face.
