Tun imobiliar la Sibiu: sediul FDGR

Un alt caz revoltător de retrocedare din centrul Sibiului este restituirea unui imobil monument istoric către Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR), care a devenit sediul acestei formațiuni.

Printr-o decizie judecătorească extrem de dubioasă din 1993, FDGR s-a autointitulat descendenta fundației unui baron sas, care, pe la începutul secolului 19, lăsa moștenire complexul imobiliar din str. Magheru, nr. 1-3, unui Fond special constituit pentru ajutorarea oamenilor sărmani din Sibiu, indiferent de etnie, religie sau orientare politică. În mod discreționar, FDGR s-a substituit acestei Fundații, pe motiv că în cadrul Forumului ar funcționa o direcție de asistență socială care s-ar ocupa de sprijinul cetățenilor nevoiași. Precizăm că președintele FDGR care a revendicat în 1993 acest imobil a fost Paul Philippi, acum președinte de onoare al Forumului (un apropiat al lui Klaus Iohannis), care în 1943 s-a înrolat în trupele Waffen SS (trupele de elită ale lui Hitler), pentru a lupta pe frontul de est împotriva URSS.

Cum se lasă statul înșelat

Un adevărat fals istoric, consacrat de un tribunal din Sibiu în data de 9 februarie 1993. Nu există absolut niciun act la dosarul de retrocedare depus în instanță care să probeze faptul că FDGR are dreptul juridic de a fi declarat oficial continuatorul acestei fundații. Mai mult, Primăria Sibiu și Consiliul Municipal nu au întreprins niciun demers pentru a apăra domeniul public al sibienilor, mai mult, susținând în instanță că nu se opun acestei retrocedări.

Trebuie precizat clar faptul că acest imobil a fost „rechiziționat“ de Grupul Etnic German, organizație hitleristă care a funcționat în România între 1940 și 1944, iar de drept, potrivit unui Decret regal emis la 8 octombrie 1944, consființit prin documente internaționale după cel de-al Doilea Război Mondial, statul român a devenit proprietarul clădirii.

Imobil în proprietatea GEG

Toate legile interne și internaționale din 1945 încoace statuează că imobilele care au aparținut organizațiilor fasciste, hitleriste sau colaboratoare ale regimului nazist sunt confiscate și trec în proprietatea statului. Așa s-a întâmplat și cu imobilul din str. Magheru 1-3, care a fost naționalizat de drept, și nu abuziv, înainte de 6 martie 1945 (adică până la instaurarea regimului comunist). Toate aceste aspecte juridice de drept internațional nu apar în decizia judecătorească de retrocedare, ceea ce denotă ori incompetență (aviz CSM), ori rea-credință (aviz DNA). Cine oare plătește pentru această greșeală juridică impardonabilă, în urma căreia o clădire, monument istoric, a ajuns în proprietatea FDGR, statul fiind păgubit cu peste 1,5 milioane de euro (valoarea imobilului)?

Testamentul

Dar să revenim la acest simulacru de proces. Pentru a clarifica lucrurile, să facem apel la istorie. La 9 iulie 1816, baronul Georg Andreas von Reissenfels lasă un testament la Sibiu referitor la averea sa, din care făcea parte și imobilul din str. Magheru 1-3. „Certitudinea morții mele și incertitudinea asupra momentului când voi deceda mă determină ca acum, când sunt încă sănătos la trup și în deplinătatea facultăților mintale, să-mi declar și să-mi precizez voința privind modul cum să se procedeze după moartea mea, cu averea ce va rămâne după mine“, își începe testamentul baronul sas, care trăia la Sibiu, la începuturile anilor 1800.

În documentul legalizat, se spune că „toate bunurile imobiliare, obligațiuni, bijuterii, bani lichizi și întreg restul averii ce va rămâne în urma mea le dedic constituirii unui fond de pensii pentru văduvele lipsite de mijloace și orfanii funcționarilor, pentru sprijinirea celor nevoiași și care se rușinează pe drept cuvânt să-și adune pe la uși cele necesare traiului, precum și pentru ca să se acorde celor bolnavi ajutorul pe care nu și-l pot asigura ei înșiși“.

Oamenii sărmani, beneficiari

Mai departe se arată că „acele proprietăți care prin codicilul prevăzut la pct. 9 ale acestei dispozițiuni nu vor reveni nimănui să fie vândute celui care va oferi mai mult, în favoarea Institutului (n.r. – Fondului). În cazul în care, pentru sus-numitul Fond, care devine legatar universal, s-ar considera mai avantajos ca și bunurile imobiliare, și am în vedere în primul rând casele, administrarea cărora implică osteneală și cheltuieli, să fie înstrăinate, sunt obligat să observ pentru domnii administratori ai Fondului ca, pentru casa din Piața Mare, colţ cu Sporer-Gasse (n.r. – azi, Magheru, care face obiectul investigației noastre), intenția vânzării trebuie comunicată familiei contelui Haller, întrucât vânzătorii acestei case, Gabriel și Michael Haller von Hallerstein, prin actul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 1593, și-au păstrat dreptul de preempțiune în cazul vânzării acestei case“.

Baronul Andreas von Reissenfels prezintă în detaliu modul în care trebuie distribuiți banii din averea sa, după moarte: „Din veniturile averii vor fi achitate, înainte de distribuire, după cum se va menționa mai jos, următoarele: 1. Anual, 50 de galbeni, în moneda care va fi valabilă la momentul respectiv, pentru mici reparații la biserica parohială a confesiunii augsburgice din oraș. 2. Anual, 50 de galbeni pentru procurarea de manuale și salarizarea învățătorilor pentru orfanii sărmani și a copiilor din familiile nevoiașe, de confesiunea mea. 3. Anual, 20 de galbeni mănăstirii franciscane din oraș“.

De asemenea, baronul sas clarifică și modul de administrare a banilor: „Veniturile rămase și dobânzile lor să fie împărțite văduvelor lipsite de mijloace și orfanilor foștilor funcționari orășenești și guberniali, care, fie că nu beneficiază de pensie, fie nu pot din pensie să-și satisfacă nevoile cele mai stringente, nevoiașilor, cărora nu li se cade să ceară de pomană, precum și bolnavilor sărmani. Dintre văduvele și orfanii funcționarilor guberniali, pot reflecta la ajutor numai cei ce locuiesc la Sibiu. În afara de aceasta, la acordarea și distribuirea ajutoarelor, nu este permisă părtinirea între naționalități și religii, ci se va ține cont de nevoile cele mai acute, de infirmități și vârstă, care determină incapacitatea câștigării, prin munca mâinilor, decât în prea mică măsură sau chiar deloc, a celor necesare.

De asemenea, la distribuire se va ține seama de preceptul creștin conform căruia cei mai nevoiași au drept mai mare decât cei mai puțin nevoiași“.

Un Fond special de caritate

Mai mult, în testament se arată că „acele văduve și orfani ai funcționarilor care se vor considera îndreptățite să primească sprijin și vor dori să se împărtășească din el se vor adresa preoților de confesiunea lor, le vor arăta acestora cât sunt de neajutorate și-i vor ruga să le elibereze o adeverință despre lipsa lor de mijloace. Rog respectuos pe domnii preoți ca cercetând amănunțit cât de nevoiași sunt cei ce li se înfățișează și după înțeleapta lor părere, să nu-i refuze pe cei ce li se se vor adresa. Văduvele, orfanii și nevoiașii vor prezenta apoi aceste adeverințe magistratului orașului în jurul datei de 1 septembrie a fiecărui an și vor cere cu supunere să li se aprobe sprijinul, care, după puterile Fondului, ar putea fi distribuit trimestrial sau cum va binevoi onoratul Magistrat să dispună. Cei care vor fi acceptați ca beneficiari ai Fondului nu vor fi obligați să prezinte anual adeverința, întrucât aceasta n-ar face decât să dea de lucru inutil domnilor preoți. Acei nevoiași sau bolnavi a căror situațiune impune un ajutor mai urgent, dar care n-au fost desemnați pentru a primi ajutor anual, își vor prezenta situațiunea și vor solicita ajutor domnului primar, care, după cum va socoti, va avea bunătatea de a le da ceva, pe potriva nevoilor“.

Ajutorul Primăriei

În final, baronul Georg Andreas von Reissenfels se arată încrezător că autoritățile locale vor pune în aplicare dorințele sale exprimate în testament: „Având convingerea fermă că Onoratul Magistrat sprijină orice inițiativă care urmărește binele omenirii suferinde, îi adresez respectuos rugămintea de a se îngriji de îndeplinirea dispoziției de ultimă voință ale mele, înlăturând orice părtinire. Cu liniște voi închide în seara zilelor mele ochii, având convingerea fermă că Onoratul Magistrat va da curs rugăminții mele, iar Cel Atotputernic îmi va binecuvânta aceste intenții“.

Bunurile baronului vor fi administrate prin crearea unui Fond special, sub administrarea unui fundații de familie, protejată de primărie și de un magistrat special numit. Din patrimoniul imobiliar lăsat moștenire de Von Reissenfels au făcut parte mai multe clădiri din centrul Sibiului, printre care și ansamblul imobiliar din Piața Mare, mai exact, din str. Magheru 1-3.

Această fundație de administrare a averii baronului sas a funcționat până în 1940, când, după înființarea Grupului Etnic German, a intrat în proprietatea acestei organizații hitleriste. Amintim faptul că toate bunurile care au aparținut comunității săsești, inclusiv imobilele din centrul Sibiului, au ajuns în posesia Grupului Etnic German, potrivit unui decret semnat în 1940, pe baza înțelegerii dintre conducerea statului român, asigurată de mareșalul Ion Antonescu, și regimul nazist, dar și a unui acord încheiat de Grupul Etnic German cu Biserica Evanghelică, în 1942.

Apoi, în 1944, ca urmare a întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste și a acordurilor încheiate cu puterile aliate, statul român, prin decret regal și printr-o convenție a aliaților, în 1944, a decis confiscarea tuturor bunurilor care au aparținut organizațiilor ce au colaborat cu Germania lui Hitler. Prevederile acestui decret au primit o legalitate internațională în urma Tratatului de Pace de la Paris din 1946.

Ca urmare, imobilele din strada Magheru 1-3 au intrat în proprietatea statului, în urma aplicării unor tratate internaționale. Deci nu se poate vorbi nicidecum despre confiscarea acestor clădiri în mod abuziv de către regimul comunist, după 6 martie 1944.

FDGR vrea bunurile Fundației

Dar ce s-a întâmplat după 1989? Forumul Democrat al Germanilor din România, organizație politică și culturală înființată în anul 1989, imediat după Revoluție, ca reprezentantă a sașilor și șvabilor din țara noastră, revendică acest ansamblu imobiliar din Magheru 1-3, autodeclarându-se continuatoarea fundației care administrează Fondul baronului von Reissenfels.

Culmea, Tribunalul Sibiu îi recunoaște acest drept, printr-o sentință absurdă din data de 26 octombrie 1993. De ce absurdă? Pentru că FDGR nu are absolut nimic în comun cu această fundație, nicidecum cu administrarea averii lăsate moștenire de baronul sas la 1816.

Ce spune instanța? „Prin sentința civilă nr. 761/09.02.1993 a Judecătoriei Sibiu, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamant, Forumul Democrat al Germanilor din România, Forumul Democrat al Germanilor din Transilvania, împotriva statului român prin Consiliul Municipal Sibiu și s-a dispus anularea formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în Sibiu, str. Magheru, nr. 1-3, și înscris în CF 14757 Sibiu, nr. top 924, construcții și teren în suprafață de 1.420 mp și restabilirea situației anterioare de CF. Fundația Reissenfels figura ca proprietar tabular al imobilului de la localizare (1860). Din testamentul lăsat de fondatorul fundației, Georg Andreas von Reissenfels, rezultă că fundația avea ca scopuri sprijinirea văduvelor lipsite de mijloace și a orfanilor funcționarilor, a celor nevoiași, acordarea către bolnavi a ajutorului pe care nu și-l pot asigura ei înșiși. După cel de-al Doilea Război Mondial, în condițiile istorice cunoscute, deși Fundația Reissenfels nu a fost desființată, activitatea acesteia nu a mai putut continua, încetându-și activitatea de față, imobilul în discuție trecând apoi în proprietatea statului – cu titlu de drept de naționalizare“.

Decizii juridice absurde

Pentru ca lucrurile să devină absurde, Tribunalul Sibiu trage concluzia: „Rezultă, așadar, că scopurile Fundației Reissenfels se găsesc în documentele programatice ale reclamantei în partea sa privitoare la programul cultural și social, astfel că se poate spune că reclamanta este în mare măsură (sic!) o continuatoare a scopurilor și țelurilor avute în obiectul de activitate al Fundației Reissenfels, justificându-se astfel calitatea procesuală activă“.

Ca urmare, citând din sentința judecătorească a Tribunalului Sibiu, FDGR este „în mare parte“ succesoare a Fundației Reissenfels, deci noul proprietar al ansamblului imobiliar din str. Magheru 1-3, de 1.420 mp, evaluat de specialiștii din domeniu la peste 1,5 milioane de euro.

Dincolo de lege

În primul rând, punem sub semnul întrebării argumentele extrem de labile privind dreptul FDGR de a se autointitula continuatorul Fundației Reissenfels. Nu există nicio legătură directă sau indirectă care să fi fost stabilită între o organizație politică și culturală de reprezentare a comunității germane din România, înființată după 1989, și fundația familiei Reissenfels.

Poate, prin absurd, am putea spune că singura relație dintre cele două organisme care au funcționat în perioade total diferite – Fundația între 1816 și 1962 și FDGR între 1990 până în zilele noastre – ar fi faptul că limba comună utilizată este germana. Trebuie precizat că Fundația Reissenfels a funcționat ca o asociație familială de caritate, în timp ce FDGR este o organizație politică (nu partid politic, având același statut ca și UDMR), care are aleși locali și parlamentari, reprezentând minoritatea germană din România.

De aceea, statuarea prin instanță a succesiunii de drepturi patrimoniale a FDGR ca succesoare a Fundației Reissenfels este cel puțin o forțare inexplicabilă a legii, ca să nu spunem că decizia Tribunalului Sibiu se plasează în afara legii.

Argumentația prezentată de judecătoarea Carmen Georgică pare desprinsă din romanele lui Kafka, nu din legile românești.

„Se poate spune că FDGR este în mare măsură o continuatoare a scopurilor și țelurilor avute în obiectul de activitate de Fundația Reissenfels, pentru că, potrivit statutului FDGR, în domeniul cultural, Forumul urmărește înființarea a două institute culturale la Sibiu și Timișoara ca locașuri culturale plurifuncționale, iar în domeniul social are în vedere înființarea unor organisme de asistență socială“, se arată în decizia judecătorească din 26 octombrie 1993.

Sibiul văzut de la Cotroceni, via satelit

FDGR, reprezentant doar al comunității germane

Potrivit testamentului baronului Von Reissenfels, „la acordarea și distribuirea ajutoarelor nu este permisă părtinirea între naționalități și religii, ci se va ține cont de nevoile cele mai acute, de infirmități și vârstă, care determină incapacitatea câștigării, prin munca mâinilor, decât în prea mică măsură sau chiar deloc, a celor necesare. De asemenea, la distribuire se va ține cont de preceptul creștin conform căruia cei mai nevoiași au drept mai mare decât cei mai puțin nevoiași“.

Ce spune statutul Forumului Democrat al Germanilor din România?

„Art.1. Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR) este o asociaţie a minorităţii germane din România, organizată pe bază etnică, persoană juridică română de drept privat, fără scop patrimonial. Art 2., alin. a). Promovează interesele specifice ale membrilor săi, care rezultă din apartenenţa lor la minoritatea germană din România, îi protejează şi îi stimulează prin toate măsurile politice, sociale, culturale, economice şi altele, care servesc acestei minorităţi la păstrarea şi dezvoltarea identităţii ei etno-culturale, la promovarea limbii materne;

(b) reprezintă minoritatea germană din România în faţa organelor de stat şi a altor instituţii (asociaţii, partide, fundaţii etc.) din ţară şi din străinătate, precum şi în faţa organizaţiilor internaţionale, şi face cunoscute realizările istorice şi culturale ale acestei minorităţi.“

Oare cum a judecat instanța din Sibiu, care a acordat FDGR statut de continuator al Fundației familiei Reissenfels?

Fundația, caritate indiferent de etnie sau religie

Fundația Reissenfels s-a ocupat de ajutorarea nevoiașilor din Sibiu, îndiferent de etnie sau religie. Singurul criteriu a fost doar cel creștin: acordarea de ajutoare celor mai săraci din comunitatea sibiană. Ce observăm în statutul FDGR? Această asociație reprezintă interesele doar ale comunității germane, nu numai din Sibiu, ci din toată țara. Astfel, singurul scop urmărit de FDGR a fost să pună mâna pe imobilele familiei Reissenfels, nicidecum acte de caritate pentru cetățenii români, indiferent de etnie sau cult, din Sibiu.

Abuzurile lui Iohannis

Mai mult, FDGR și reprezentanții săi, cum ar fi primarul Klaus Iohannis, au luat decizii discreționare, alungând oameni sărmani din casele lor. Menționăm că, în testament, baronul Reissenfels cerea ajutorul Primăriei Sibiu pentru a pune în aplicare măsurile sociale de ajutorare a celor nevoiași.

Ce a făcut însă Primăria Sibiu, reprezentată de Iohannis, șeful FDGR, succesorul Fundației Reissenfels? După ce locatarii de la adresa Magheru, nr. 5 (imobil legat de sediul Forumului German), și-au cumpărat apartamentele în care stăteau de ani de zile, în baza Legii chiriașilor nr. 112/1995, FDGR, în complicitate cu Primăria, prin abuz, i-a alungat pe oameni în stradă.

Acum, Forumul Democrat al Germanilor din România a devenit proprietar și pe imobilul din str. Magheru, nr. 5. Așa continuă FDGR activitatea de caritate a Fundației Reissenfels, de ajutorare a celor nevoiași?

Despre ce este vorba? Dintr-o eroare a statului comunist, în 1962, în același CF au fost trecute trei imobile: Magheru nr. 1, Magheru nr. 3 și Magheru nr. 5. Imobilele din Magheru 1-3 au aparținut Fundației Reissenfels, dar casa de la nr. 5 a aparținut întotdeauna statului român.

Drept urmare, chiriașii care au locuit la nr. 5 (cinci apartamente amenajate într-o curte comună) și-au cumpărat locuințele în baza Legii 112/1995, fiind libere de sarcini. Această situație juridică apare și în actele FDGR. Astfel, într-o adresă din 27 ianuarie 1993 trimisă de Forumul German Judecătoriei Sibiu, se precizează că „din nr. topografic 324 al CF Sibiu 1582, s-au dezmembrat două apartamente cumpărate. Însă aceste apartamente dezmembrate sunt situate în imobilul de la nr. 5, care nu face obiectul acțiunii de retrocedare, imobilul din str. Magheru nr. 5 rămânând mai departe în proprietatea statului român“.

Klaus Iohannis, în calitate de președinte al FDGR și de primar al Sibiului, nu a ținut cont de această eroare materială găsită în Cartea Funciară, recunoscută chiar de Forum în 1993, ci, din contră, a profitat de situație pentru a-i alunga pe oameni din casele lor, deși ei le cumpăraseră de la stat.

După cum ne-au relatat unele surse care au ținut să-și păstreze anonimatul de teama represaliilor, toți proprietarii de la Magheru nr. 5 s-au dus, în 2000, în audiență la Klaus Iohannis pentru a rezolva intabularea proprietăților cumpărate prin Legea 112/1995. „Inițial, ne-a promis că situația se va rezolva, că are cunoștință de greșeala din Cartea Funciară, și ne-a promis că o va remedia. Am așteptat ce am așteptat, dar nu s-a întâmplat nimic. Atunci, am decis să dăm statul (în speță Consiliul Municipal) în judecată pentru a putea face dezmembrarea din acel CF și intabularea apartamentelor noastre. Când am mers din nou la Iohannis, ne-a arătat pumnul și ne-a amenințat, spunându-ne că o să vedem noi proces nemțesc“, ne-au povestit sursele noastre.

Drept urmare, oamenii au fost târâți prin procese pentru a li se recunoaște dreptul lor la proprietate, dobândit prin cumpărarea de la stat a apartamentelor în care stăteau. Toți proprietarii de la Magheru nr. 5 și-au pierdut în instanță casele, unii dintre ei redevenind chiriași, de această dată la FDGR. Asta, după ce oamenii și-au pierdut banii prin cumpărarea apartamentului și din investițiile făcute pentru renovarea lor.

O altă „probă“ a carității de care a dat dovadă FDGR, continuator al Fundației Reissenfels, este și modul eficient de exploatare a spațiului imobiliar generos de care beneficiază Forumul German. În strada Magheru nr. 3, la parter, FDGR a închiriat spațiul unei bănci comerciale, și nu pe doi lei, ci pe cel puțin 20.000 de euro pe an. Sigur, acești bani nu se duc pentru văduve, orfani, pentru cei nevoiași, „care se rușinează pe drept cuvânt să-și adune pe la uși cele necesare traiului“, sau pentru cei bolnavi, „care nu-și pot asigura ajutorul de care au nevoie ei înșiși“.

Oricum, acțiunile întreprinse de Klaus Iohannis, ca primar și ca reprezentant al FDGR (continuatorul Fundației Reissenfels), pentru a-i scoate din casele lor pe sibienii care locuiau la Magheru nr. 5, nu au de-a face cu scopul acțiunilor de caritate lăsate moștenire urmașilor săi, cu limbă de moarte, de baronul Georg Andreas von Reissenfels.

Cine este primul președinte al FDGR?

Cel care a condus FDGR în perioada în care statul român pierdea prin înșelătorie imobilul din Magheru nr. 1-3 este Paul Philippi, un apropiat al lui Klaus Iohannis, acum ocupând funcția de președinte onorific al FDGR. Cine este acest personaj? Philippi s-a înrolat voluntar în 1942 în structurile Wehrmacht (armata hitleristă) și a luptat pe frontul de răsărit. Unele surse susțin că ar fi activat în trupele Waffen SS, o organizație paramilitară a trupelor SS.

După 1944 s-a refugiat în Germania, dar a fost arestat de americani, care l-au internat timp de 30 de luni într-un lagăr pentru „denazificare“, se spune pe Wikipedia.

Potrivit Wikipedia, imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, în noiembrie 1947, a plecat la studii în Erlangen. Acolo fiind, i s-a oferit o bursă de studii în Elveția. A ajuns acolo în toamna anului 1949, la vârsta de 25 de ani. Din 1950 a muncit și la Winterthur, ca profesor privat, și, în același timp, a funcționat ca vicar la capela luterană din Grossmünster.

A studiat teologia și istoria la Zürich, dar examenele de absolvire le-a dat la Erlangen, în 1957, cu lucrarea pe tema „Abendmahlsfeier und Wirklichkeit der Gemeinde“, după care s-a reîntors în Elveția.

În 1963 a luat doctoratul în teologie practică, cu teza „Die Vorstufen des modernen Diakonissenamtes (1789-1848) als Elemente für dessen Verständnis und Kritik eine motivgeschichtliche Untersuchung zum Wesen der Mutterhausdiakonie“.

Între 1971 și 1986 a condus Institutul pentru Științe Diaconice (Institut für Diakoniewissenschaftlichen) al Universității din Heidelberg.

În 1974 i-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului Teologic Protestant din Cluj și Sibiu (Vereinigtes Protestantisch-Theologisches Institut Klausenburg-Hermannstadt).

În 1979 a fost invitat ca profesor itinerant la Facultatea de Teologie la Sibiu, dar după doi ani a fost obligat să plece din nou din România. A reușit să dovedească faptul că în timpul războiului nu s-a înscris ca voluntar în armata germană, după care, în martie 1982, a primit pașaport românesc și din 1983 s-a putut angaja ca profesor permanent la Facultatea de Teologie din Sibiu.

În 1989 a fost membru fondator al Forumului Democrat al Germanilor din România, al cărui președinte a fost în perioada 1992-1998, după care a rămas președinte de onoare al acestuia.

Prin Hotărârea nr. 78 din 20 aprilie 2000, Consiliul Local i-a acordat lui Paul Philippi titlul de „Cetățean de onoare al Municipiului Sibiu“. Pe atunci, primar al Sibiului era Klaus Iohannis.

În 2001 i-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie Reformată a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.

În cadrul unei ceremonii desfășurate pe 24 noiembrie 2003, președintele României, Ion Iliescu, i-a conferit lui Paul Philippi Ordinul Național „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, în semn de apreciere a întregii activități puse în slujba comunității germane din România, pentru contribuția meritorie la edificarea și consolidarea sistemului democratic din România după 1989.
În septembrie 2011 i s-a acordat titlul de „Cetățean de onoare“ al municipiului Brașov.

Costel Oprea – ancheteonline.ro

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.