“Ultimul împărat” al cinema-ului italian

Era un gigant. Iubea viaţa, cinema-ul, literatura, bătăliile politice şi intelectuale. A fost scandalos şi debordant. A creat Noul Val italian. Aşa cum l-a trăit şi l-a iubit el.

Regizorul italian Bernardo Bertolucci, celebru mai ales pentru Ultimul tango la Paris, a părăsit această lume ieri, la vârsta de 77 de ani. El a marcat cea de şaptea artă timp de peste 50 de ani, cu opere singulare, adesea sulfuroase, cum ar fi Conformistul (după un roman de Alberto Moravia), Ultimul tango… Little Buddha sau 1900, pentru a nu cita decât câteva.

Un artist de talent imens, un preot al cinema-ului, un regizor vizionar.

“A fost un artist imens şi o personalitate în afara normelor, care a însoţit cinema-ul italian al secolului al XX-lea, devenind figura majoră a identităţii sale. Regizorul avea o relaţie nezdruncinată cu Festivalul de la Cannes. El a plecat să-i întâlnească pe tatăl său, poetul Attilio, şi pe fratele său cineastul Giuseppe, lăsând o urmă de neşters în istoria cinema-ului”, au afirmat Pierre Lescure şi Thierry Frémaux, preşedintele şi directorul general al Festivalului de la Cannes.

Bernardo Bertolucci a prezidat Juriul de la Cannes în 1990 şi a primit, în 1991, primul Palme d’Honneur din istoria Festivalului.

“Este ultimul împărat al cinema-ului italian, seniorul tuturor frescelor şi tuturor artificiilor. Serbarea s-a sfârşit: trebuie să existe două persoane pentru un tango”, a declarat, la rândul lui, Gilles Jacob, fostul preşedinte al manifestării de la Cannes, care i-a oferit atunci recompensa.

Iar Paolo Baratta, preşedintele Mostrei de la Veneţia, a afirmat, amintind că Bernardo Bertolucci a prezidat de două ori juriul acestui festival, în 1983 şi în 2013: “Ne vom aminti de el ca de unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai cinema-ului italian şi mondial”. De altfel, Mostra i-a adus un omagiu, decernându-i în 2007 un Leu de Aur pentru carieră.

“Brando, Depardieu, Trintignant, De Niro… Dacă Bertolucci a filmat cu cei mai mari actori şi i-a imortalizat pe ecran, asta se explică prin faptul că el însuşi era un gigant. Îi va lipsi celei de a şaptea arte această artă căreia i-a dăruit atât de multe”, a spus şi ministrul francez al Culturii, Franck Riester.

Bernardo Bertolucci a câştigat şi Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor, în 1988 pentru filmul Ultimul împărat, peliculă distinsă de altfel cu nouă Oscaruri printre care şi cel pentru cel mai bun film.

Regizorul a fost şi autorul scenariului producţiei semnate de Sergio Leone, A fost odată în Vest, apărută în 1968. El a fost cel care i-a sugerat lui Leone să axeze povestea în jurul personajului feminine Jill Mc Bain, interpretat de Claudia Cardinale.

Ultimul său film, Moi et toi, a fost realizat în 2012, fiind inspirat de un roman de Nicolò Ammaniti.

Înaintea lui s-au remarcat prin calitatea lor, Beauté volée din  1996 şi Innocents: The Dreamers în 2003 cu Michael Pitt, Eva Green şi Louis Garrel.

Născut în 16 martie 1941 la Parma, rafinată cetate din nordul Italiei în care va plasa şi acţiunea din Prima della Revoluzione (1964, Premiul Criticii la Cannes), Bertolucci a trăit într-un mediu favorabil, material, şi intelectual. A avut revelaţia cinema-ului văzând La Dolce Vita de Federico Fellini. Tatăl său, poet, profesor de istorie şi critic de cinema i-a dăruit prima camera de filmat pe 16mm, la 15 ani.

După scandalul şi succesul totodată al peliculei Ultimul tango la Paris, Bertolucci dispunea de suficiente resurse pentru a turna marea sa frescă istorică „Novecento” („1900”), una dintre operele lui majore, care urmăreşte aproape un secol de luptă de clasă în bogata câmpie a fluviului Po prin intermediul destinului a doi prieteni din copilărie. Filmul beneficiază de un prestigios casting internaţional: Robert De Niro, Gérard Depardieu, Burt Lancaster, Dominique Sanda.

Consacrarea din  partea oamenilor de film va veni odată cu Ultimul împărat, realizat în 1987, care îi va aduce Oscarurile.

În decembrie 2016, o veche polemică despre violul din Ultimul tango la Paris a ieşit din nou la suprafaţă şi i-a umbrit sfârşitul carierei.

În acest film din 1972, o tânără pariziancă (Maria Schneider) trăieşte o relaţie carnală şi violentă cu un american mai în vârstă (Marlon Brando). Clasată X în numeroase ţări şi interzisă celor sub 18 ani, această dramă a rămas în istorie şi pentru una dintre scene. Cea în care femeia este violată în bucătărie. Regizorul a adăugat scena violului la filmare fără a o preveni pe actriţă. “A fost o idee pe care am avut-o împreună cu Marlon în ajunul filmării. Voiam ca Maria să reacţioneze, să se simtă umilită. Cred că ne-a urât”, mărturisea el.

Bertolucci a filmat Parisul şi în 2003, când Oraşul Lumină a fost decorul unuia dintre ultimele sale filme The Dreamers, dar şi în China, în Africa, cu Un Thé au Sahara sau în Bhoutan cu Little Buddha.

“Moartea lui Bernardo Bertolucci este o durere imensă. Cel mai mare dintre noi a plecat, ultimul împărat al cinema-ului italian”, a mărturisit actorul şi regizorul Roberto Benigni, oscarizat pentru filmul său La Vie este belle.

Preşedintele Republicii Italiene a evocat “un mare maestru intrat în istoria cinema-lui”, adresând condoleanţe “tuturor celor care au învăţat ceva din sensibilitatea sa artistică şi intelectuală”.

“Moartea lui este puţin şi a noastră”, a comentat regizorul Marco Bellochio, care face parte din aceeaşi generaţie cu Bertolucci şi este, şi el, autorul unui film sulfuros, care a făcut scandal în 1986: Le diable au corps.

Bernardo Bertolucci afirmase cu modestie, într-un interviu din 2013, că el va rămâne probabil în inimile cinefililor ca “un descoperitor de tinere actriţe”, după ce le distribuise în peliculele sale pe Dominique Sanda, Maria Schneider, Liv Tyler sau Eva Green.

Întâlnirea cu Pier Paolo Pasolini, căruia i-a devenit asistent, la pelicula Accattone (1961), l-a marcat substanţial. El a filmat, La Commare Secca (1962), un film « à la manière de » Pasolini, autorul producţiei Mamma Roma.

Bertolucci a realizat în 1964 pelicula Prima della Rivoluzione, care a însemnat intrarea tânărului regizor în lumea marelui cinema de autor. Filmul este inspirat de Mânăstirea din Parma. Gustul pentru romanesc se combină aici cu o viziune implacabilă, uneori cinică a lumii politice. Conformistul, care l-a adus pe ecran pe Jean-Louis Trintignant în 1970, este povestea intimă, psihologică, a unui om care cade, contrar tuturor aşteptărilor, în capcana fascismului. La Bertolucci, dimensiunea politică n-a fost niciodată separată de resorturile personale ale individului. În Innocents: The Dreamers, un imens apartament parizian devine cadrul relaţiilor ambigui pe care le întreţin un frate şi o soră în momentul revoluţiei sexuale din 1968.

Apoi, regizorul a fost fascinat de Jean-Luc Godard când a conceput Partner (1968), un patchwork brechtian despre schizofrenie, în care bântuie fantomele lui Artaud şi Dostoievski.

Şi tot la Paris, el a realizat, în 1972, pe lângă Ultimul tangou…, deja amintit, interzis în Italia, şi 1900.

Devotamentul pentru Noul Val va dura până la Inocenţii (2003), în care transpare nostalgia acelui Mai 1968 trăit la Paris, unde tinerii insurgenţi dărâmau modul de viaţă al înaintaşilor lor şi în care firul retrospectiv al uluirilor distilate la Cinémathèque de Chaillot nu le uită pe Jean Seberg din A bout de souffle, alături de Garbo, Dietrich…

În lunga sa filmografie, operele lui Bernardo Bertolucci capătă forme şi figuri diverse, de la tronul Chinei din Ultimul împărat la câmpiile Toscanei din Beauté volée. Există totuşi un fir roşu: fascinaţia pentru transgresiune şi  forţa interioară, magnific evocate de cineast. El a explorat, de-a lungul carierei, figuri obsesionale, de la dorinţa abandonului sexual la nostalgia infinită a unei inocenţe a carnalului.

Ultima sa apariţie publică a fost anul trecut la BiFest de la Bari, unde a fost prezentată ultima versiune restaurată a peliculei Ultimul tango la Paris, pentru care, în 1977, Bertolucci a fost trimis pe rug pentru obscenităţi.

Gerard Depardieu declara: „Cu el se sfârşeşte timpul pictorilor umanităţii”.

A plecat lăsând un semn care va rămâne.