Un Don Quijote al artei secolului XX

Dali a rămas un paradox: figură magistrală a istoriei artei moderne, el este cu siguranţă unul dintre artiştii cei mai populari, ale cărui imagini au devenit icoane. Extravagant, considerat de unii nebun, Dali este astăzi un artist controversat, adesea denunţat pentru cabotinajul său, pentru gustul banilor şi pentru poziţiile sale politice provocatoare.

Retrospectiva de la Centrul Pompidou, consacrată lui Dali, prezintă mai mult de 200 de piese – picturi, desene, obiecte, filme – dintre cele mai celebre semnate de marele artist.

Expoziţia începe cu primele căutări picturale, atracţia lui Dali pentru impresionism, cubism şi raporturile sale ambivalente cu pictura academică. Se întinde apoi asupra perioadei suprarealiste, de la primele întâlniri cu membrii principali ai curentului până la îndepărtarea sa, subliniind poziţia singulară a artistului în interiorul grupului.

Urmează perioada „neomistică” şi recăpătarea interesului pentu marii maeştri spanioli, axat pe tematicile religioase, apoi raporturile pe care artistul le-a întreţinut cu scena, cu cinematograful şi cu media.

Expoziţia se termină cu figura unui artist autoproclamat, ce anunţa „misticismul nuclear” şi se prezenta ca unul dintre marii maeştri ai istoriei artei.

Dali sub focul licitaţiilor

Maşina de cusut cu umbrele a fost vândută cu 2 milioane de euro

În timp ce Retrospectiva Dali este deschisă la Centrul Pompidou, opere ale artistului apar în licitaţie. În 4 decembrie, „Artcurial” a propus un ulei în alb şi negru, un proiect dalinian pentru cinema, „Maşină de cusut cu umbrele într-un peisaj suprarealist”. Piesa a fost adjudecată cu 2 milioane de euro, de un colecţionar european, după ce fusese estimată între 1,6 şi 2 milioane. Foarte puţin văzută, pentru că a fost achiziţionată de fostul proprietar din atelierul artistului catalan, opera a fost realizată în 1941. În timpul războiului, Dali s-a expatriat în Statele Unite, unde a rămas opt ani. Invitat de Fritz Lang să creeze scene de coşmar pentru viitorul său film, „Moontide”, Dali a pus în scenă, în stilul lui De Chirico, o maşină de cusut cu umbre diabolice.

Potrivit afirmaţiei lui Nicolas Descharnes, citat de Pauline Simons, este singura dată când Dali a folosit maşina de cusut ca element central. În urma unor neînţelegeri cu „Fox”, Lang a abandonat proiectul, fiind înlocuit cu Archie Mayo. Dali şi-a împachetat coşmarurile şi le-a folosit în „Casa doctorului Edwardes”, cu Gregory Peck şi Ingrid Bergman, în 1945, când Hitchcock i-a comandat faimoasa scenă a visului lui Gregory Peck. „Opera pe care o prezentăm este de format mic, a precizat expertul Casei de licitaţii. Capodoperele lui Dali sunt adesea de dimensiuni modeste. «Persistenţa memoriei», cunoscută şi sub numele de «Ceasurile moi», nu măsoară decât 24×33 de centimentri. Rămâi de altfel uimit vizitând expoziţia de la Centrul Pompidou de dimensiunea pânzelor”.

La Dali, lipsa de măsură caracteriza atitudinea sa. Dar extravaganţele, lăcomia sa legendară şi hiperproductivitatea artistului au ştirbit o vreme entuziasmul colecţionarilor. Până în 1990, recordul lui era de patru milioane de dolari. Departe de Picasso, pentru care Dali avea o profundă admiraţie.

Salvador Dali, un geniu al artei

În ultimii trei ani, cota operelor sale, mai ales a celor din ultimii 30 de ani ai creaţiei, a crescut. În 2011, la Sotheby’s Londra, minunatul portet al lui Eluard, datând din 1929, de asemenea de dimensiuni mici, 33×25 de centimetri, a fost adjudecat la 16 milioane de euro.

Un bust din bronz pictat, intitulat „Femeia-pâine”, realizat în 1933, estimat la 450.000-600.000 nu a fost vândut. Piesa face parte dintr-o serie de 8 exemplare, între care unul este expus în expoziţia de la Centrul Pompidou.

În licitaţie figurează şi alte opere ale lui Dali, printre care o ediţie a „Cântecelor lui Maldoror” , ilustrate de el, provenind din colecţia Liuba şi Ernesto Wolf, estimată la 120.000-150.000 euro, incluzând 44 de gravuri. Un exemplar al operei contelui de Lautréamont, cu ilustraţiile lui Dali, va fi propus în 7 decembrie de „Millon & Associés”, la Hotel Drouot, într-o colecţie dedicată integral pictorului din Cadaques. Vor fi prezentate fotografii, cărţi ilustrate, gravuri, dar şi sculpturi care au aparţinut lui Isidore Clot, care, în anii ’70, i-a comandat lui Dali un ansamblu de 21 de sculpturi.

O expoziţie halucinantă

Muza sa inspiratoare, Gala

A susţinut adevărate dizertaţii despre rinoceri, a inventat foto-performance-ul şi o nouă tehnică litografică, chiar dacă nerecunoscută, bulettismul… Artistul cu 100 de capete, dandy delirant şi megaloman, Salvador Dali era înainte de toate un adevărat geniu vizionar. Dovadă, retrospectiva-eveniment pe care i-o consacră „Centrul Pompidou” între 21 noiembrie şi 25 martie.

Să mergi pe urmele marelui blockbuster din istoria „Centrului Pompidou”, „Retrospectiva Dali” din 1979, este o provocare. Jean-Hubert Martin, comisarul unor expoziţii memorabile, ca „Magicienii Pământului” şi „O imagine poate ascunde o alta”, a acceptat acest pariu nebunesc.

Conceput în colaborare cu Montse Aguer, Jean-Michel Bouhours şi Thierry Difréne, parcursul îi propune vizitatorului să intre în universul lui Dali printr-un ou, temă daliniană prin excelenţă, şi să iasă din această călătorie halucinantă printre picturi, sculpturi, desene, filme… printr-un creier, spiritul maestrului. Simbolurile sunt acolo, celebrele „Ceasuri moi” sau „Marele Masturbator”. Pot fi descoperite şi operele efemere ale lui Dali, realizate în faţa unei asistenţe sau a camerei, care au făcut din el precursorul performance-ului.

Autorii Jean-Hubert Martin, Montse Aguer, Thierry Dufrêne, care semnează excepţionalul catalog al expoziţiei, cu peste 400 de imagini, acoperind 60 de ani de carieră, oferă nenumărate studii, constituindu-se într-o adevărată monografie a marelui pictor, punând accentul, în special asupra personajului, asupra felului în care şi-a construit propriul mit şi şi-a afirmat geniul.

Dali, creator de modă, scriitor, muzician, arhitect

Wilhelm Tell

Este tentant să-l consideri pe Dali drept un clovn fotogenic, un fals geniu, un pictor mediocru şi grotesc. Este seducătoare ideea de a-l privi ca pe un impostor al artei moderne care a făcut din nebunie argumentul vânzării operei sale şi să-l reduci la un megaloman care avea ambiţia de a încarna un Leonardo da Vinci al secolului al XX-lea: savant, inventator, artist şi filosof, dar un Leonardo dintr-un afiş IKEA.

Dar geniile nu pot fi aneantizate aşa de simplu. Pentru că învăţăturile lui Dali şi exhibările sale sunt simptomatice pentru un alt timp, timpul nostru. Dali, artistul viitorului! Acest vizionar este prezentat de expoziţia de la „Centrul Pompidou”, prima după mai mult de 30 de ani: Dali, inventatorul marketingului artistic, artistul la curent în cercetarea ştiinţifică. Un pionier al performance-ului. Un profet al imaginii-şoc…

Compus piesă cu piesă, mitul Dali este cheia geniului său, marea operă care le cuprinde pe toate celelalte. După Marcel Duchamp, pe care l-a frecventat la New York, Dali este primul care are ambiţia de a transforma artistul-operă în „maşină de gândit”.

Legenda începe din adolescenţă. La 16 ani, când nu pusese încă mâna pe pensulă, scria: „Voi fi un geniu şi toată lumea mă va admira”. Costumele sale de dandy spaniol, mustaţa, obiceiurile alimentare şi igienice, casa fantastică de la Portlligat, prieteniile, toate contribuie la promovarea sa. „Să dalinizezi lumea” era obiectivul lui. Pentru a-l atinge, s-a reîncarnat într-un avatar, Avida Dollars, o insultă lansată de André Breton, care l-a excomunicat din rândul suprarealiştilor. Anagrama prenumelui său a devenit cel mai bun agent de publicitate. Şi, fără îndoială, opera de artă cea mai remarcabilă. Pentru că artistul a înţeles admirabil că nu se născuse în secolul lui Vermeer, ci în cel al lui Disney, al hârtiei glasate şi al tubului catodic. Ceea ce Guy Debord va numi în 1967 „societatea spectacolului”, Dali folosise ca teatru al operei sale încă de la începutul anilor ’30, când ajunsese în Statele Unite.

Plonjând în cultura de masă, artistul a transformat, înaintea Pop Art-ului, dorinţe considerate în mod general ruşinoase în provocări artistice: celebritatea, bogăţia, luxul. Cu 20 de ani înainte de supele Campbell şi de portretele lui Marilyn de Andy Warhol, Dali plasează o sticlă de Coca-Cola în „Poezia Americii” (1943) şi transformă un star hollywoodian, Mae West, în canapea (1936).

Dali a pulverizat tabuurile

Autoportret

Ce altă epocă, în afară de a noastră, epoca lui Koons, Hirst, Murakami, ar fi putut să reţină lecţiile lui Avida Dollars, anticipând izbucnirea culturii de masă în artă. Dali, iluminat de revelaţia esenţei artei, care este economică şi publicitară, n-a făcut altceva decât să-şi ilustreze teoria printr-o practică exasperată, asigurându-şi astfel venituri considerabile. Este specialist în publicitate, creator de modă, scriitor, muzician, arhitect. Cochetează cu cinema-ul, cu teatrul. Manevrând sublimul, ca şi mediocrul, Dali pulverizează tabuurile, cum ar fi cel al reproductibilităţii operei de artă, şi semnează contracte, în toate părţile, cu negustorii de vise. Marca Dali este „bancabilă”. Artistul concepe, împreună cu creatoarea Elsa Schiaparelli, pălării care, astăzi, i-ar veni de minune lui Lady Gaga, creează afişe pentru SNCF sau pentru colanţi, vinde parfumuri, perdele, covoare… Mulţimi de oameni aleargă la muzeul lui din Figueras, pe care l-a ridicat ca pe un mausoleu dedicat grandorii sale. Ele se îmbulzesc la expoziţiile lui, puse magistral în scenă, cum a fost cea de la Beaubourg din 1979, cu 840.000 de vizitatori, triumf neegalat de vreun alt muzeu parizian, sau cea de la Roma din 2003. Publicul cumpără cărţi poştale şi postere cu tablourile lui şi chiar litografii de o autenticitate îndoielnică. Cucerind milioane de livinguri, Avida şi-a îndeplinit contractul: Dali a dalinizat lumea. Până la ciocolata Lanvin…

Dali, artistul viitorului

Visul lui Venus

În biblioteca sa se aflau cărţile astro-fizicianului Stephen Hawking şi ale matematicianului Matila Ghyka. Îi frecventa pe fizicianul Jorge Wagensberg şi pe ilustrul matematician René Thom. Un alt paradox constă în faptul că artistul nu jura decât pe geniul clasic al unor Velasquez, Rafael sau Da Vinci, dar era şi un purtător de cuvânt al ştiinţei. Încă din anii ’30, Dali se interesează de optică şi foloseşte imaginile duble, exemplul cel mai relevant fiind „Enigma fără sfârşit”, din 1938. În timp ce era pasionat de fizica cuantică şi de teoriile lui Erwin Schrödinger şi Werner Heinsenberg, cosmogonia lui va fi bulversată de o dramă: bomba atomică ce a explodat la Hiroshima în 16 august 1945. Artistul scria: „De atunci atomul a fost subiectul meu preferat de reflecţie… Pentru a pătrunde în inima realităţii am intuiţia genială că dispun de o armă extraordinară: misticismul… Mai puternic decât ciclotronul şi ordinatoarele cibernetice, pot pătrunde, într-o clipă, secretele realului… Mie îmi aparţine extazul!”. Începe atunci perioada „viziunilor ştiinţifice mistice”, cea în care naturile statice prind viaţă, iar arhitectura şi trupurile mărturisesc despre atom şi descoperirile ştiinţifice: „Separarea atomului” din 1947, „Galateea cu sfere” din 1952. „Am dematerializat plastic materia, am spiritualizat-o apoi pentru a ajunge să creez energie. Obiectul este o fiinţă care trăieşte prin energia pe care o conţine şi o iradiază, prin densitatea materiei pe care o integrează”.

Canapeaua Mae West

În ultimele două decenii ale creaţiei sale, Dali experimentează stereoscopia şi hologramele. Mereu cu ideea de a lega arta vechilor maeştri de cercetările moderne. Pentru omagiul său adus lui Lorrain, „Mâna lui Dali retrăgând Lâna de Aur în formă de nor pentru a-i arăta Galei aurora nudă ce se află foarte, foarte departe în spatele soarelui”, din 1977, Dali execută două tablouri complementare, după principiul stereoscopiei, o imagine pentru fiecare ochi. Împreună cu inventatorul hologramelor, fizicianul Dennis Gabor, el realizează mai multe imagini 3D printre care cea a lui Alice Cooper, starul rock din Los Angeles-ul anului 1973. Toate cercetările sale demonstrează intuiţiile lui Dali privind atitudinile multor artişti de astăzi, de la iepurii modificaţi genetic la maşina de dejecţii. Oare ce ar fi inventat Dali în epoca pixelilor?

Dali, cu geniul său, a dalinizat lumea

Premoniţia Războiului Civil

Niciun domeniu nu rezistă bulimiei sale creatoare. Asimilează toate noutăţile, ca şi cum epoca ar fi prea mică pentru el, prea învechită. Şi înţelege rapid beneficiul pe care îl poate avea din exhibiţionismul lui fără limite. Convins de puterea imaginii, măsoară încă de la începutul carierei potenţialul fotografiei şi al filmului. Împreună cu fotograful Philippe Halsman, pictorul imaginilor duble, dezvoltă tabloul fotografic viu, care suspendă timpul şi dezvăluie realitatea fictivă căreia dorea atât de mult să-i dea viaţă. În faţa camerei, execută în câteva secunde o piesă expresionistă abstractă, act devenit un spectacol rejucat fără încetare. Dali îşi rafinează rolul de clovn burlesc. Rulează „r”-urile din extraordinar, îşi holbează ochii, îşi agită frenetic braţele. Performance-urile lui devin din ce în ce mai frecvente, odată cu dezvoltarea televiziunii în cele trei decenii de după război. Regulat provoacă media, pune să se facă o pâine de 12 metri la Târgul din Paris, iese din metrou cu un furnicar în lesă… Fiecare exhibiţie coincide cu angoasa de a nu mai fi la modă, dar se sprijină pe convingerea că aceste apariţii publice fac parte din registrul artei timpului său, care, pentru Dali, se rezuma la el însuşi.

La începutul anilor ’80, declaraţiile politice inadmisibile vor determina critica să afirme că a fost un leopard în halat care încearcă să rămână pe val şi să prindă din urmă avangardele. Moda curentelor minimaliste şi conceptuale a eclipsat suprarealismul, cu formele lui considerate kitsch şi depăşite. Şi totuşi… Înainte de Tinguely şi autodistructivul său „Omagiu New York-ului” din 1960, Dali făcuse să explodeze o bombă într-un cub de metal pentru a crea plăci de gravură, în 1959. Înainte de Niki de Saint Phalle, a inventat „bulletismul” (tehnica artistică de a împuşca tuş pe albul hârtiei). A zdrobit maşini de cusut cu câteva luni înainte de „Comprimările” lui César… Şi comparaţiile ar putea continua. Dar, dincolo de forme, Dali a inventat statutul şi modul de intervenţie publică a artistului, care se regăsesc în perioadele următoare.

Dali şi excepţionala sa precizie picturală

Marele masturbator

De la prima privire, îţi dai seama că un tablou de Dali este plin de detalii şi de simboluri. Izbucnesc de peste tot, acoperind până la iraţional diferite registre de semnificaţie. Mai mult ca niciodată, în această scenă dramatică, „Wilhelm Tell”, scăldată într-o atmosferă de crepuscul demnă de ambianţa metafizică a lui Giorgio de Chirico, opera se pretează unor exegeze nelimitate. În 1929, tatăl lui Salvador a fost furios din cauza legăturii fiului său cu Gala şi l-a gonit de acasă. Dali a fost fascinat toată viaţa de figurile autoritare. Să ne gândim la Hitler, Lenin, vechii maeştri. El îl asociază aici pe tatăl său cu Wilhelm Tell. Eroul independenţei elveţiene devine simbolul unui episod critic din viaţa pictorului. Personajul din dreapta, un avatar al lui Salvador, îşi acoperă faţa cu mâinile în timp ce o frunză de viţă îi acoperă sexul. Tabloul abundă în semne ale castrării. Între cele două personaje se joacă un fel de parodie a „Creării lui Adam”, de Michelangelo, figura dominantă alungând-o pe cea dominată din Paradis.

Tema măgarului care putrezşte pe un pian cu coadă, întâlnită deja în filmul „Câinele andaluz” al lui Bunuel din 1929, este în mod sigur marca unei dorinţe contrazise, a neputinţei. Dar trebuie observat aici, mai simplu, gustul lui Dali pentru bestiariile exuberante. Forţa vizuală datoreză mult acestei proliferări de animale, iar el nu ezită să le deformeze până la nelinişte, până la monstruos, cu excepţională precizie picturală.

Halucinaţie parţială

Fie că îi propune o noapte de dragoste lui André Breton, cumpără într-o galerie un fals al lui semnat Magritte sau sparge vitrinele unui celebru magazin newyorkez, Dali n-a încetat să se pună în scenă magistral.

Nu se juca nimeni cu codurile suprarealiste şi, când Dali a fost convocat de André Breton în 5 februarie 1934 pentru a răspunde de „actele contrarevoluţionare ce tind să glorifice fascismul hitlerist”, nu a fost o glumă. Dar pictorul, care tocmai îl ridiculizase pe Lenin într-o operă expusă la Grand Palais, intitulată „Enigma lui Wilhelm Tell”, nu o ia în serios. Însoţit de Gala, el răspunde invitaţiei într-o ţinută halucinantă. Prefăcându-se bolnav, avea un termometru în gură şi haine puse unele peste altele pe care şi le-a scos una după alta. După mărturia lui Marcel Jean, „numărul gagurilor pe care le-a inventat ar fi făcut deliciul music-hall-ului”… În această pantalonadă absurdă, şi-a multiplicat declaraţiile de admiraţie faţă de Hitler, ceea ce l-a înfuriat pe Breton. Dar Dali nu s-a mulţumit cu bufoneria. El a decis să-şi învingă acuzatorii cu propriile lor argumente. Pledând pentru măreţia crimei şi a cruzimii, invocându-i pe Sade şi pe Lautréamont, el a revenit mereu la legile mecanismelor psihice, libere de orice constrângere raţională sau morală, şi la obsesia inconştientului. Apelând la principiile suprarealismului, el a declarat adunării că este gata să picteze o noapte de dragoste cu Breton dacă asta visează. Şi Marcel Jean nota: „Breton a devenit rigid cu pipa între dinţi şi a mormăit furios: «Nu te sfătuiesc, prietene»”. Grupul a izbucnit în râs, iar Dali şi-a salvat pielea. Dar numai pentru o vreme… Uşile suprarealiştilor i s-au închis în mai 1939, când Breton a scris în „Minotaure” că pictorul i-a declarat fără glumă: „Tot răul actual al lumii este rasial. … Soluţia de a-l depăşi este, ca prin acordul tuturor popoarelor de rasă albă, să fie reduse la sclavie popoarele de culoare”. Într-adevăr, delirant…

Dali, spărgătorul de vitrine

Dali la Muzeul Pompidou

Era noapte la New York şi Dali, în costumul său impecabil, era interogat, în mai 1939, de inspectorul McFarlan, un poliţist după toate normele, cu un maxilar impozant, o ţigară în colţul gurii, pălărie cu boruri largi şi ochelari mici, rotunzi.

Ce se întâmplase? Magazinele „Bonwit Teller”, prestigioasă firmă de pe 5 Avenue, depuseseră plângere. Artistul era acuzat că atentase la proprietatea altcuiva cu scopul de a produce pagube. Amuzantă răsturnare de situaţie, dacă ne gândim că exact aceeaşi firmă îi comandase amenajarea a două vitrine pentru sezonul de primăvară pentru a atrage clientela. Dali intrase bucuros în joc instalând creaţiile sale „Ziua”, o femeie din ceară în rochie de seară contemplând o cadă plină de blănuri, şi „Noaptea”, o a doua femeie pe un pat de satin negru aşezat pe un fals strat de cărbuni incandescenţi. Direcţia magazinelor urmăreşte reacţia trecătorilor şi constată că „Ziua” nu este apreciată. Fără să-l avertizeze pe artist, o înlocuieşte cu un manechin modern, de un cu totul alt efect. Dali se înfurie. Responsabilii de la „Bonwit Teller” rămân pe poziţii. Artistul ameninţă: „O să sparg totul!”. Începe să împingă brutal cada plină de blănuri, loveşte vitrina, o sparge în mii de bucăţi şi aterizează pe trotuar. Dar artistul a ieşit liber de la poliţie. Presa a relatat pe larg întâmplarea şi, în „New Yorker”, doi ani mai târziu, Robert M. Coates continuă să-l califice pe pictor drept „spărgător de vitrine” cu scopul de a-l discredita.

Dali, adorat de studenţii de la Sorbona

Coperta volumului Salvador Dali Invenţia sinelui

Se hotărăşte să anunţe „comunicarea lui cea mai delirantă la Paris, pentru că Franţa este ţara cea mai inteligentă din lume”. Se duce la Sorbona, în 17 decembrie 1955, într-un Rolls-Royce împrumutat de pictorul Georges Mathieu, după ce a umplut maşina cu conopidă. Amfiteatrul este plin. Este primit ca o vedetă, 2.000 de persoane îl aclamă, studenţilor alăturându-li-se amatori de artă şi jurnalişti.

Conferinţa se intitulează „Aspect fenomenologic al metodei paranoiac-critice”. Dali este îmbrăcat cu un elegant costum închis la culoare. Mustăţile lungi de 25 de centimetri sunt ridicate mândru, alături de el stau Gala şi coregraful Serge Lifar. În spatele artistului se succed 12 diapozitive care alternează opere clasice, reluări ale artistului, amintiri personale din Spania şi fotografii naturaliste. Dali le comentează şi multiplică halucinant relaţionările. Mulţimea se tăvăleşte de râs, mai ales în faţa unui dos de rinocer despre care pictorul afirmă că poartă „un fel de Galaxie a curbelor logaritmice în formă de floarea-soarelui”. Ici-colo oferă şi câteva indicaţii exegeţilor săi. Despe „Ceasurile moi”, explică, de exemplu, „un ceas nu contează dacă este moale sau tare, important este să arate ora exactă”. Apoi, ridică un obiect straniu, un fel de lingură prevăzută cu un mâner de baston, pe care i-l oferise cu două zile înainte Jean Cocteau, şi decide că este vorba despre „torţa cu care brutarul lui Vermeer îşi aprindea focul”. Studenţii se lansează în aplauze furtunoase şi sunt atât de încântaţi de prestaţia maestrului încât acesta trebuie să fie protejat la ieşire. El distribuie totuşi câteva conopide în loc de autografe…

Cel mai mare fals din lume

Catalogul expoziţiei

Un personaj intenţionat mitoman. O operă plină de falsuri. Dali ar fi semnat sute de foi albe. O cohortă de specialişti mai mult sau mai puţin atestaţi care şi-au spus părerea despre om şi despre opera sa… Există toate ingredientele necesare pentru a alimenta poveştile cele mai fantaste privindu-l pe Dali. Toate acestea au inspirat un film încă necunoscut în pofida difuzării lui pe „Arte” în 1991, semnat de germanul Otto Kelmer. Prezentat sub forma unui reportaj pe urmele unui „dalinist”, Richard Marx, povestea spusă de Frédéric Mitterrand – cu mult înainte de a deveni ministru – dezvăluie o serie de reevaluări inedite ale maestrului, păstrate cu avariţie de apropiaţii lui pe fondul războaielor între pseudo-specialişti.

Telefonul crab

Aflăm astfel că Dali ar fi ascuns în castelul său Pubol, de lângă Geronne, o colecţie de antichităţi şi tablouri de maeştri, de la Holbein la Leonardo, trecând prin Chirico şi Picasso. Totul cu o valoare depăşind 1,5 miliarde de franci. Dar asta nu e nimic. Operele, care au figurat în muzee, sunt falsuri, colecţionate cu grijă de Dali pentru un pedigree al falsificatorului lor. Această colecţie secretă ar fi început în timpul iernii 1937, după ce pictorul a cumpărat la Paris, într-o galerie, un fals al lui. Opera era semnată Magritte. În acest joc tulbure între adevăr şi fals, Ultra Violet, una dintre muzele daliniene face o altă revelaţie: artistul ar fi produs un fals în timpul vieţii, un film fals de Bunuel, „La Brouette de la Chair”, ceea înseamnă cel mai mare fals din lume, cu 22.000 de imagini, turnat în toamna anului 1969 în stilul anilor ’30… Acest film în spiritul tipic dalinian oferă cheia jocului neîncetat cu adevărul.

La aproape 35 de ani după retrospectiva care i-a fost consacrată, Centrul Pompidou desfăşoară o nouă operă labirintică în spaţiile sale, închinată geniului lui Salvador Dali.