Un joc între ceea ce se ascunde şi ceea ce se dezvăluie

În 1926, “Vogue” publica o imagine a unei piese, realizată de Coco Chanel, ce urma să devină marca oricărei femei rafinate: o rochie simplă, neagră, funcţională, numită şi “Ford Dress”, în comparaţie cu automobilkul luxos propus în acel an de Henry Ford. Era un prim exemplu de “Petite robe noir” sau “Little Black Dress” din istoria modei.

Non-culoare prin excelenţă, negrul în infinitele sale declinări de stil, forme şi volume, trebuia să respecte o singură regulă: lungimea să depăşească cu puţin genunchiul. Această “mică rochie neagră” a devenit o legendă a modei pe care nenumăraţi designeri renumiţi au reinterpretat-o şi au adaptat-o la propria viziune estetică.

De neuitat este şi Audrey Hepburn în creaţia lui Givenchy, apoi Catherine Deneuve, o altă divă, purtând creaţiile lui Yves Saint Laurent, pentru a ajunge, în zilele noastre, la minimalismul produs de Miuccia Prada şi Raf Simon. Celebra rochie neagră, elegantă, practică şi versatilă se confirmă a fi un adevărat fenomen fashion, care, aşa cum mărturiseşte Karl Lagerfeld, este perfectă.

Coco Chanel

De ce această culoare bântuie moda de la începutul secolului al XVI-lea? Nuanţă a puterii, încărcată de mister şi bogată în simboluri cerebrale şi senzuale totodată… De fapt, de neegalat.

Istoria puterii negrului

Brigitte Bardot pe plaja de la Cannes, într-o rochie neagră, în 1950

Se poate oare vorbi despre modă, despre istoria modei fără a evoca negrul? Întrebare retorică, pusă numai pentru plăcerea de a aminti în ce măsură această culoare a traversat toate epocile fără să se demodeze niciodată. “Negrul este culoara şicului, a modernităţii, a sobrietăţii, a intelectualismului, a doliului, a senzualităţii”, afirmă Karen Van Godtsenhoven, curatoare la „MoMu”, Muzeul Modei de la Anvers. “Este vorba despre o postură estetică care comandă austeritatea, care trimite la ideea de putere, care semnalează că vrei să fii luat în serios”. În 2010, Karen Van Godtsenhoven a fost comisarul expoziţiei “Noir. Negrul magistral în modă şi costum”. Nu fără ironie putea fi descoperit că, în secolele trecute, negrul s-a impus din motive tehnice. “În secolul al XVI-lea, vopsirea ţesăturilor în negru costa foarte scump şi numai persoanele bogate şi le puteau permite”, povesteşte ea. Negrul a devenit deci, foarte repede, un semn exterior al statutului social.

Audrey Hepburn îmbrăcată de Hubert de Givenchy pentru Micul dejun la Tiffany, elegantă şi feminină

“La Curtea Spaniei, ca şi la nobilii flamanzi sau la puternicii seniori din Veneţia, erau comandate costume negre pentru a semnala poziţia socială şi bogăţia: un act de elitism”. Aşa s-a lansat moda negrului. Modernitatea este colorată de negru, impregnată de polisemia lui formidabilă. Negrul a jucat pe toate tablourile. El se găseşte în hainele aristocraţilor de pe hipodromul de la Ascot la începutul secolului al XX-lea, în uniformele escadroanelor lui Mussolini (“Cămăşile negre” de tristă amintire), în toaletele elegantelor de ieri şi de azi care jură numai pe Coco Chanel şi nelipsita ei “petite robe noire”, care nu trebuie să lipsească din niciun dulap, sau în clasele de liceu unde adepţii modei gotice fac ravagii… Astăzi, “La petite robe noire” a fost preluat ca nume al unui parfum în mare vogă al Casei Guerlain, care este şic, glamour şi teribil de sexy. Aşa cum afirma Thierry Wasser, “un parfum este în felul lui o rochie invizibilă, un joc între ceea ce se ascunde şi ceea ce se dezvăluie”.

Mitul “La petite robe noir”

Cântăreţe în rochii negre mulate pe corp, acompaniindu-l pe pop starul Robert Palmer în anii ’80

Negrul domină peste tot. Ultima dovadă a puterii inexplicabile a acestei culori pe care oamenii de ştiinţă o definesc “non-culoare”? “Aş vorbi mai curând despre o anumită nivelare prin negru. Şi fără să doresc să-i răpesc ceva lui Chanel, trebuie spus că celebra stilistă n-a inventat rochia neagră. Domnişoara Chanel a fost un geniu al marketingului. Ea şi-a însuşit un veşmânt pe care multe femei îl adoptaseră deja în epocă şi l-a transformat în simbol al eleganţei şi modernităţii”.

Lady Di într-o rochie creată de stilista greacă Christina Strambolian, asimetrică şi provocatoare

La începutul anilor ’20, după război, numeroase femei purtau doliu după un tată, un soţ sau un frate. Rochiile negre deveniseră un fel de haină cotidiană. În limbaj contemporan, s-ar putea spune că Chanel s-a inspirat din stilul străzii şi l-a reinterpretat: “Deja în 1915, se puteau citi în revistele pentru femei instrucţiuni pentru a-şi coase ele însele diferite modele de rochii negre… Chanel a avut geniul de a încarna această ţinută: ea, femeia emancipată şi modernă, a conferit şic rochiei negre. Tinerele femei doreau de fapt să copieze «look-ul» ei!”.

Celebrul manechin Kate Moss, la lansarea volumului său autobiografic în 1995

Negrul s-a impus apoi spiritului, vehiculat de starurile legendare a căror alură a devenit simbolică. Audrey Hepburn cu rochia ei neagră din “Micul dejun la Tiffany” a fost prima. E greu de spus dacă şicul rochiei semnate de Givenchy sau clasa actriţei a marcat imaginarul modificând pentru totdeauna gustul. Desigur, ambele au contribuit. Totuşi, ca o cochetărie a epocii, când Truman Capote (autorul “Micului dejun la Tiffany”) va da, cinci ani mai târziu, celebrul său bal mascat în negru şi alb, cele mai frumoase şi întâmplător cele mai elegante femei au ales să se îmbrace pentru el în… alb.

Smoking de la Philipp Plein

Una dintre puţinele care au îndrăznit să poarte negru a fost modelul de la “Vogue”, Penelope Tree, muza Londrei elegante, într-o ţinută pantalon şi tunică semitransparentă care i-a adus complimentele Dianei Vreeland.

Victoria Beckham pentru primăvara 2013

În anii ’50, negrul îşi pierde ceva din statutul monden şi câştigă în seriozitate. Este drapelul beatnicilor din New York şi din San Francisco, ca şi al aspiranţilor existenţialişti din Saint-Germain-des-Prés.

Smoking Dior, 2013

“Se revine mereu la valoarea lui intelectală şi cerebrală, explică Karen Van Godtsenhoven, şi la ambiguitatea lui contradictorie: este culoarea puterii, dar şi aceea a contra-puterii. În anii ’50, este purtat de poeţii beat şi de Juliette Greco, muza existenţialismului”. Edith Piaf o precedase cu austeritatea ei monahală pe scenă, Barbara, vulturul negru cu tentă hippie, o va urma. Pentru aceste trei cântăreţe, negrul ţinutei se confundă cu obscuritatea scenei, când trupurile dispar în spatele vocilor, rămânând numai o epură atemporală şi misteriosă. Începând din anii ’60, un vârtej cromatic se abate asupra modei. Swinging-ul londonez, psihedelismului rock, Flower Power-ul contestatar… epoca vede toate culorile, cu o singură excepţie: scandalosul smoking cu efecte subliminale al lui Yves Saint Laurent, creat în 1966.

Jachetă cu guler de smoking şi şort în viziunea creatorului Ennio Capasa

Smokingul revine în forţă în această primăvară, în diferite variante, fie în forma clasică, fie într-o versiune fără mâneci sau cu fustă maxi. De la Ralph Lauren Collection la Narciso Rodriguez, de la Balmain la Paul Smith, de la Paco Rabanne la Dior, de la Lanvin la Jean-Paul Gaultier, de la Just Cavalli la Costume National, de la Victoria Beckham la Roberto Cavalli, de la Philipp Plein la Dries van Noten, toţi marii creatori dau forme noi acestei ţinute destinate femeilor care preferă un stil androgin.

Creaţie Raf Simon pentru Dior

Va trebui aşteptată jumătatea anilor ’70 pentru a vedea reapărând negrul în mişcările underground, la punk, noii romantici şi grupurile new wave. Astăzi, modernii Hedi Slimane, Riccardo Tisci şi Gareth Pugh revizitează această nostalgie a unui “negru rock”, adaptându-l epocii noastre şi sensibilităţii lor atât de speciale.

Diane Krueger, într-o rochie neagră semnată Miu Miu, cu mâneci brodate

“Aş spune că este vorba despre un comandament al modei fără conotaţia politică a acelor ani. Slimane şi Pugh se joacă cu aspectul tineresc şi cool al new wave şi punk. Pentru Tisci, lucrurile stau altfel: el amestecă în creaţiile sale rădăcinile italiene şi romantismul victorian”.

Negrul, o culoare-refugiu, şic, flatantă şi uşor de purtat

Yves Saint Laurent pentru primăvara 2013

Nu poate fi trecut cu vederea valul japonez. În anii ’80, în mijlocul izbucnirii culorilor fluorescente, apare un adevărat şoc estetic: Rei Kawakubo şi Yohji Yamamoto îşi prezintă colecţiile în întregime negre.

“Creatorii japonezi par să spună că orice culoare înseamnă distracţie, că este timpul să se revină la esenţa structurii şi a liniilor unui veşmânt. Pentru ei era probabil un mod de a revendica o nouă formă de simplitate şi de dragoste pentru haine”. Mesajul este atât de radical încât seduce imediat o clientelă care căuta în modă şi conţinut, pe lângă formă. Brusc, arhitecţi, designeri, critici de artă şi redactoare de modă încep să se îmbrace ca nişte călugări, în negru, ca un fel de miniştri şic au unei noi ordini. “Este vorba despre a demonstra că nu sunt frivoli şi că sunt adepţii unei estetici. Nu din întâmplare aceste persoane au profesii cu puternice conotaţii artistice. Apare şi dorinţa de a semnala poziţia socială, exact ca în secolul al XVI-lea”.

Creaţii Hedi Slimane pentru Yves Saint Laurent

Semn al timpului, în ultima Săptămână a Modei primăvară-vară 2013, negrul a fost prezent în colecţiile tuturor marilor creatori, la egalitate cu culorile estivale. Dincolo de nelipsitele culori ale sezonului, negrul rămâne pentru toate femeile o valoare-refugiu: şic, flatantă şi uşor de purtat. Sau aproape.

“Pentru că este o culoare care nu iartă: dacă haina nu este de bună calitate sau impecabil croită se remarcă imediat. Iată de ce negrul rămâne o culoare elitistă”.

Transparenţe la Roberto Cavalli 2013

Totuşi, de ce este văzută atât de rar pe covoarele roşii hollywoodiene?

“Moda americană foloseşte puţin negrul, preferându-i culorile care evocă prospeţimea, vivacitatea, drăgălăşenia… Negrul are poate o conotaţie prea sexy pentru America puritană. Am putea spune că negrul este o culoare europeană. Este destinată seducătoarelor şic şi îndrăzneţe. Cerebrale…”