Un război care nu se mai termină

Cel de-al Doilea Război Mondial a însemnat o confruntare dintre doua ideologii inumane: comunismul şi fascismul. Un balaur a învins alt balaur. Televiziunile noastre generoase i-au oferit şi-n această săptămână spaţiu publicitar infractorului politic V. Voronin, care a tot trâmbiţat: „Ostaşul sovietic a învins fiara fascistă şi a scăpat omenirea de fascism”.

Să ne imaginăm însă: ce-ar fi fost dacă în acel război ar fi câştigat Hitler, şi nu Stalin, iar ruşii ar fi rămas fără ţară sau cu o ţară împărţită în două (sau în nouă, cum promisese Führerul), întretăiată de diverse ziduri berlineze?!

Care ar fi fost atunci lozincile lui Voronin, Lupu, Dodon, Munteanu, Mişin ş.a.?! N-ar fi ţipat ei că Hitler ne-a eliberat?! N-ar fi participat dânşii la dezvelirea monumentelor Ostaşului German eliberator din sate şi oraşe?!

Parcă-i şi văd vorbind, cum au făcut-o la mitingul lor comuniştii la 9 mai, despre contribuţia lor, a fiecăruia în parte, la construcția fascismului, şi parcă îi şi aud condamnând vehement comunismul şi pe „călăul” Stalin?!

Politicienii nominalizaţi mai sus îi zic celui de-al Doilea Război Mondial „Marele război pentru apărarea Patriei”. Care „patrie”? Cea care ne-a cotropit, care ne-a deportat, ne-a ucis părinţii, cea care ne-a maltratat rudele?

Acest război poate fi numit „pentru apărarea Patriei” doar pentru ostaşii Armatei Române, care şi-au apărat la Nistru cu arma în mână satele, vetrele, rudele, părinţii, adică Patria lor şi a strămoşilor lor.

Nu însă şi pentru ostaşii armatei sovietice, care la 24 august 1944 au intrat în ţară străină, depăşind graniţele URSS. Ei s-au comportat în Basarabia ca nişte invadatori hapsâni şi lipsiţi de omenie. Care „patrie” au apărat aceştia cotropind România, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Austria, Germania?!

Sau, ceva mai apoi, teritorii japoneze, chineze, mongole în est?!

Se vede că patria lor se lăţea pe măsură ce ostaşul sovietic înainta către Vest sau către Est…

Voronin a numit mitingul organizat de Alianţa pentru Integrare Europeană „al celor care au fost învinşi în război”. Dar, ştie toată lumea, la lichidarea fascismului şi-au adus contribuţia lor zeci de popoare.

Victoria se datorează şi celor care au deschis al doilea front, despre care la acest 9 mai s-a tăcut.

Ajunşi în Basarabia în august 1944, „eliberatorii” au mobilizat în armata sovietică peste 300.000 de basarabeni. Conform mai multor convenții internaţionale sovieticii nu aveau dreptul să facă mobilizări în teritoriile ocupate. Potrivit aceloraşi convenţii, puteau fi înrolaţi doar cei care se declarau „voluntari” în a lupta pe front. Şi atunci toţi cei 300.000 de basarabeni au fost declaraţi „voluntari”.

În anumite informaţii oficiale, conducătorii sovietici declaraseră că toată populaţia bărbătească a Basarabiei, aproape jumătate de milion, s-a cerut pe front ca să se răzbune contra „ocupanţilor români”.

Dintre cei peste 300.000 de români basarabeni (cărora li s-a explicat cu pistolul la tâmplă că nu mai sunt români, ci cetăţeni sovietici) nici unul nu avea în 1944 cetăţenia sovietică, toţi erau cetăţeni români cu acte în regulă, aproape nici unul dintre ei nu cunoştea limba rusă, dar ei trebuiau să-şi dea viaţa pentru noua lor „patrie” pe cere n-o cunoşteau şi pentru „conducătorul iubit Iosif Stalin”.

Au fost trimişi pe prima linie a frontului, drept carne de tun, 54.618 dintre ei fiind omorâţi în lupte.

Numele lor au fost uitate.

În schimb, în toate satele din care au fost mobilizaţi basarabenii au fost înălţate monumente ale „eroilor” sovietici, care au căzut în luptă ca să ocupe satele, casele şi beciurile moldovenilor.

Un autor, Mihai Bumbac, a publicat în „Literatura şi Arta” un articol despre trista zi de 24 august 1944. Tatăl lui îngropase în ajun un butoi cu vin într-o groapă pe care o săpase toată noaptea. Dar un vecin („iudele” au fost mereu prezente printre noi) l-a pârât. Ostaşii sovietici l-au dezgropat şi l-au golit într-o zi caldă de vară. Unul dintre ei, beat criţă, a întors la un moment dat ţeava automatului spre fratele autorului, un copil de 12 ani, şi a tras, omorându-l.

Azi numele acelui ostaş e scris pe obeliscul din inima localităţii lor: „Слава героям-освободителям Zaiţev Ivan Ivanovici…” („Slavă eroilor eliberatori: Zaiţev Ivan Ivanovici…”).

Criminalul a devenit erou…

Cu nume de „eroi” dintr-aceștia e semănată toată Basarabia.

Ostaşul sovietic a mai trebăluit în Basarabia, uitând să se întoarcă acasă, iar războiul avea să continue pentru noi şi după 9 mai 1945.

Conform unor date furnizate de istoricul Veaceslav Stăvilă, în anii imediat următori, 173.684 de basarabeni au decedat prin foametea provocată de sovietici în 1946-1947 (ea a secerat de trei ori mai mulţi oameni decât au pierit în tot războiul), alţi 74.515 au murit în gulagurile siberiene, la aceştia adăugându-se şi cei 54.618 români basarabeni morţi în armata sovietică.

„Eliberarea” ne-a costat peste 300.000 de morţi. E vorba de un genocid, care urmărea să nimicească populația de sex masculin vorbitoare de limba română la est de Prut.

Acum, noi, copiii şi nepoţii celor omorâţi, suntem îndemnaţi să ne bucurăm de o victorie care nu ni se recunoaşte dintr-un război care n-a fost al nostru şi să elogiem morţii lor şi mai puţin morţii noştri, ale căror oseminte zac risipite prin toată Europa.

Politicienii au azi o datorie: să împace morţii de sub ţărâne. Aceştia au fost ostaşi simpli, care n-au făcut decât să execute nişte ordine, inclusiv acela de a muri pentru nişte führeri sau generalisimi, pe care ei i-au urât cel mai mult.

Să-i cruţăm măcar noi.

Ei vor să se odihnească.

Pace lor!

E pacea pe care dânşii o merită cel mai mult.