Un romancier al vieţii şi epocii sale

Într-o foarte frumoasă expoziţie, ce reuneşte 50 de pânze, numeroase pasteluri şi fotografii venite din toată lumea, din Europa, Asia şi Statele Unite, prima de acest gen în Marea Britanie, “Royal Academy of Arts” relevă modul în care Manet a reînnoit un gen care l-a preocupat până la sfârşitul vieţii. Intitulată “Manet: Portraying Life” (“Manet: Portretizând viaţa”), expoziţia, organizată de Mary Anne Stevens, în colaborare cu “Toledo Museum of Art” din Ohio, este deschisă până la 14 aprilie.

Opera portretistică a lui Manet n-a mai făcut obiectul unei expoziţii, deşi ea reprezintă aproape jumătate din creaţia lui.

Manet şi-a pictat familia, prietenii, figurile literare, politice şi artistice contemporane lui, dând viaţă nu numai acestor personaje, dar şi societăţii. Sub reflectoarele vieţii pariziene de la sfârşitul secolului al XIX-lea se zăresc portretele locuitorilor capitalei franceze, văzuţi şi imortalizaţi de ochiul talentatului maestru al impresionismului şi modernismului.

Calea ferată

Operele propuse vizitatorilor sunt o fascinantă călătorie în trecutul Oraşului Luminilor, între frumoasele şi elegantele domnişoare şi doamne ale nobilimii şi figurile literare şi ale artei secolului al XIX-ea. Defilează prin faţa vizitatorului figuri importante ca Antonin Proust, Émile Zola şi Stéphane Mallarmé.

Prin portretele sale, Manet bulversează codurile şi tulbură genurile suscitând sarcasmele sau admiraţia contemporanilor lui, derutaţi sau uimiţi de îndrăznelile sale.

Lectura

Baudelaire, în cronica la Salonul din 1845, invocă un artist care încă nu exista: “Nimeni nu pleacă urechea la vântul care va sufla mâine; şi totuşi, eroismul vieţii moderne ne înconjoară şi ne presează… Va fi pictor, un adevărat pictor, cel care va şti să smulgă vieţii actuale latura ei epică şi să ne facă să vedem şi să înţelegem, prin culoare şi desen, cât de mari şi poetici suntem cu cravatele şi ghetele noastre lăcuite”.

Manet este cel care a ştiut să dea demnitate costumului negru contemporan cu el, pe urmele unui Courbet, la douăzeci de ani după acesta. Dar Courbet îşi populase pictura sa istorică, de mare format, cu scene populare. Tânărul lui admirator îi răspunde prin punerea în valoare a individului.

Marele înnoitor al genului portretistic

Bar la Folies-Bergeres

Manet abordează portretul prin intermediul costumului şi al mascaradei, ceea ce poate uimi la un artist ce se presupune că tratează adevărul epocii sale. “Pescuitul” (1861-1863), de exemplu, îi prezintă pe el şi pe logodnica sa, frumoasa Suzanne Leenhof, în costume din secolul al XVII-lea, într-o poză şi o punere în pagină ce trimit direct la un tablou al lui Rubens, “Parcul castelului Steen”, aflat la “Kunsthistorisches Museum” din Viena. Prin tratarea peisajului, Carraci este evocat şi el în acest mod de a picta care dialoghează cu maeştrii, inspirându-se, poate, din peisajul malurilor Senei lângă insula Saint-Ouen. Unii istorici de artă au avansat ipoteza unui tablou de căsătorie sau a unui omagiu adus iubitei sale, venite din Olanda, cu care se va căsători abia în 1863, după 13 ani de relaţie nelegalizată. Manet a multiplicat acest joc de roluri de multe ori.

Olympia

În “Balconul”, pânza care o înfăţişează pe pictoriţa Berthe Morisot, prietena şi viitoarea cumnată a lui Edouard Manet, şi pe tânăra violoncelistă Fanny Claus în compania pictorului Antonin Guillemet, artistul este foarte abil în a sugera, cu ajutorul unui rafinat joc de tonuri închise, profunzimea camerei şi atmosfera. Ca de obicei, el îşi construieşte opera pe contraste cromatice, juxtapunând culoarea albă a rochiilor celor două femei tonurilor închise ale costumului bărbatului şi ale fundalului. Echilibrul de alb şi negru se rupe doar cu o altă culoare: albastrul balustradelor şi al obloanelor.

Dejunul pe iarbă

“Cântăreaţa de stradă” din 1862 s-a datorat unei întâlniri neaşteptate, potrivit prietenului său Antonin Proust: “La intrarea în strada Guyot, o femeie a ieşit dintr-un cabaret deocheat, ridicându-şi uşor rochia, ţinându-şi chitara. El a mers direct către ea şi i-a cerut să vină să-i pozeze. Ea a izbucnit în râs”. Este vorba despre Victorine Meurent, modelul său favorit, personajul din “Dejunul pe iarbă” şi din “Olympia”.

Muzică în Grădina Tuileries

În 1863, juriul Salonului este foarte sever. Trei sferturi dintre tablourile prezentate sunt respinse. Împăratul Napoleon al III-lea se gândeşte să ofere celor refuzaţi o a doua ocazie, dându-le posibilitatea să expună într-o secţiune separată, numită “Salonul Refuzaţilor”. Printre tablourile expuse se afla şi acea pânză superbă, “Dejunul pe iarbă”, în care de o mare modernitate sunt costumele purtate de cei doi bărbaţi. Manet urmărea, se pare, să creeze o operă în acelaşi timp clasică şi modernă, construită după modelul marilor maeştri ai secolului al XVI-lea, “Concertul câmpenesc” al lui Tizian şi “Judecata lui Paris” de Rafael. În 1865, Manet îşi încearcă din nou norocul oferind juriului o pânză la fel de tulburătoare, o variantă contemporană a “Venerei” lui Tizian. Uleiul pe pânză “Olympia” este antiteza nudului academic. Poziţia relaxată, privirea insolentă şi sigură, goliciunea ostentativă, prezenţa pisicii negre la picioarele femeii respective fac din lucrare o operă intolerabilă pentru critici şi pentru publicul epocii. Acestor inconveniente li se adaugă şi numele artistic al lucrării, cunoscut după prostituatele lui Zola. Şi în această operă se observă excepţionalul talent de colorist al lui Manet, mai ales capacitatea sa de a juxtapune tonuri închise şi deschise şi de a se juca cu subtile nuanţe de maro.

Colţ de cafe-concert

Manet pare să vorbească printr-un interpret. Dar această metodă era învăţată în atelierul lui Thomas Couture sau în orice alt atelier care pregătea tinerii pentru concursul la Şcoala de Belle Are. Să priveşti natura înainte de a face o copie după vechii maeştri. Manet, îndrăgostit de pictura olandeză şi de cea spaniolă, de Frans Hals şi de Velasquez mai ales, studiază atent tablourile de la Luvru din galeria de pictură spaniolă Louis Philippe. Se regăseşte de altfel această stratagemă de multe ori în opera artistului, în “Actorul tragic. Portretul lui Rouvière în rolul lui Hamlet”, din 1865. Mai curând decât să numească direct, Manet optează pentru un titlu care trimite mai mult la rol decât la personaj, ca şi cum ar vrea să atragă atenţia în primul rând asupra picturii, şi nu a asemănării, aşa cum îi spusese el însuşi prietenului Baudelaire. Hamlet a fost ultimul rol al acestui mare actor care a murit înainte de a-şi vedea portretul terminat. Dar iată-l destinat să încarneze “actorul tragic”, într-o extrapolare care transformă portetul în alegorie.

De la vechii maeştri la fotografie

În barcă

Cînd marele critic de artă Théophile Thoré a văzut în atelierul artistului portretul lui Rouvière refuzat la Salon, l-a evocat în primul rând pe Velasquez. Sfaturile date de Manet însuşi unui tânăr pictor evocă acelaşi mare model: “Concizia în artă este o necesitate şi o eleganţă (…). Într-o figură, caută marea lumină şi marea umbră, restul va veni în mod natural. (…) Şi apoi, cultivă-ţi memoria; pentru că natura nu te va învăţa niciodată – este ca un gardian care te împiedică să cazi în banalitate. Trebuie să rămâi tot timpul stăpân şi să faci ceea ce te amuză”. Acelaşi lucru îl face şi el în personajul portretizat, cu propria pictură: împrumută strălucirea altuia pentru a se releva mai bine.

Balconul

Dar numai referinţa la maeştri nu este suficientă. Se simte perfect în operele sale: ea este un pretext pentru a reînnoi genul. Este lucrul cel mai frapant în multe dintre portretele sale din anii 1860 şi Victorine, pictată în “Cântăreaţă de stradă”, îl proclamă cu prisosinţă. Într-un portret în picioare, în mărime naturală, rezervat de obicei regilor sau personajelor importante, Manet pictează boema pariziană. Ceea ce îi atrage sarcasmele criticii la expoziţia lui de la negustorul de artă Martinet. Lui Paul Mantz, care nu vedea în ea niciun subiect demn de acest nume, ci numai “o luptă ţipătoare a tonurilor văroase cu tonurile negre”, Zola îi răspunde că el descoperă o “cercetare aspră a adevărului”. Poate fi integrat acestei categorii şi “Bar la Folies-Bergère”, în care accentuează sentimentul de dezrădăcinare şi izolare. Ne aflăm în faţa unei barmaniţe şi a reflecţiei teatrului în formă de potcoavă unde se desfăşoară spectacolul unui acrobat. Modelul său a fost Suzon, o chelneriţă de la Folies-Bergères.

Băiat făcând baloane de săpun

Conflict între generaţii, dar şi un conflict al referinţelor: în relevarea luminii şi a situaţiei. Manet se referă în mod direct la fotografia contemporană, de la Nadar la Diseri.

Comisarii expoziţiei au evidenţiat acest lucru, evocând portretele actorilor şi dansatoarelor, noii eroi ai acestei societăţi burgheze care a văzut născându-se şi socieatea spectacolului. Manet însuşi a pozat în faţa obiectivului lui Nadar. Nu putea ignora aceste mijloace, aşa cum nu putea ignora unele puneri în scenă ce vizau caracterizarea individului prin meseria sa sau printr-o acţiune oarecare, artificiu menit să confere viaţă portretului.

Pictorul care amestecă genurile

Dejunul în atelier

Manet reînnoieşte complet codurile portretului, amestecând sursele nobile cu subiectele populare, referinţele la maeştri cu acelea, foarte moderne, ale ultimelor dezvoltări tehnice. El şterge frontierele genurilor, făcând din scene ale vieţii cotidiene un portret al societăţii timpului său, liniştita şi mondena lume a celui de Al Doilea Imperiu cu plăcerile sale, ca în “Muzică la Tuileries” din 1862, portret de grup de mici dimensiuni, mai curând intimist, dar şi manifest al noii picturi în care descoperi, reprezentaţi în plein air, prieteni şi apropiaţi ai artistului. Este un prim portret al mulţimii, realizat în aer liber, chiar dacă este de presupus o reconstituire în atelier. Scaunele, pălăriile şi fundele rochiţelor copiilor introduc curbe, trunchiuri de copaci, pălăriile înalte şi jachetele bărbaţilor construiesc verticalele. Culorile luminoase,în lagi aplat-uri, sunt accentuate de câteva note vii. Tabloul, aflat la National Gallery din Londra, i-a scandalizat pe contemporanii lui Manet prin tehnica cu care pictorul caricaturizează chipurile şi schiţează hainele. La aceste reproşuri, Zola răspunde că “spectatorul trebuie să se plaseze la o distanţă respectuoasă şi atunci s-ar fi văzut că această pânză era una dintre operele caracteristice ale artistului, cea în care el s-a supus cel mai mult ochiului şi temperamentului său”.

Cântăreaţă pe stradă

Interferarea genurilor devine mai polemică în celebrele tablouri care au provocat scandal, “Dejunul pe iarbă” şi “Olympia”. Pentru că ele nu sunt simple scene de gen împrumutate istoriei artei, de la Tizian şi Rafael la Goya, ci şi portrete, de la cel al fratelui său la modelele preferate, în primul rând Victorine, şi mai ales la societatea contemporană, cu ipocrizia şi adevăratele ei moravuri. Orice privea sexualitatea nu putea fi arătat, nici măcar sub acoperirea maeştrilor.

Desigur, Victorine nu întruchipează numai curtezana triumfătoare sau amanta studenţilor la petreceri. Ea este din nou prezentă în ciudata pictură “Calea ferată” (1872-1873). Este una dintre picturile cele mai incredibile ale artistului, în acelaşi timp portetul unei mame şi al fiicei ei şi celebrare a erei industriale cu cinci ani înainte ca Monet să realizeze seria lui cu gara Saint-Lazare. Totul în compoziţia acestui tablou este la fel de modern ca şi subiectul: spaţiul plan, ritmat de grille, copilul cu spatele către privitor, privirea directă a lui Victorine în legătură cu care s-a scris că Manet a inventat conştiinţa de sine în domeniul portretului şi a făcut spectatorul conştient de prezenţa ei. Şi apoi, căţelul, aluzie diectă la “Venus din Urbino” a lui Rafael.

Adevăr şi mister

Eva Gonzales

Sentimentul misterului nimbează în mod voit unele opere. Chiar în portretele celor apropiaţi, Manet îl întreţine aşa cum se poate vedea în straniul tablou intitulat “Dejunul în atelier” din 1868, portret al misteriosului său fiu vitreg (despre care s-a pus de multe ori întrebarea dacă nu cumva era fiul lui adevărat sau fiul tatălui său dintr-o relaţie cu Suzanne anterioară legăturii cu Manet), în sânul unei scene de gen care nu explică nimic şi despre care istoricii de artă îşi pun întrebări şi astăzi.

Un alt portret, intitulat “Copil cu spadă”, îl înfăţişează pe Leon, probabil fiul lui Manet şi al Suzannei Leenhof, o profesoară de pian de origine olandeză pe care pictorul o întâlnise în 1849 şi cu care se va căsători 14 ani mai târziu. Leon are aproape 10 ani şi este îmbrăcat ca un paj de la Curtea spaniolă, figura sa detaşându-se de pe un fundal întunecat, luminat de un ecleraj clar şi direct, fără umbre, în degradeuri uşoare. Lucrarea aceasta, alături de “Femeie cu papagal” a aceluiaşi Manet, se află la Metropolitan şi este prima operă a pictorului care a intrat într-o colecţie americană.

Antonin Proust

Regăsim apoi femeile vieţii lui: mai întâi pe remarcabila sa soţie, foarte frumoasa şi buna Suzanne. “Doamna Manet în seră” din 1879, ca majoritatea portretelor sale, traduce prin factura dezinvoltă, aproape neterminată, prin cadrajul foarte apropiat o intimitate singulară. În pofida privirii care se întoarce de la privitor, regăsim întregi prezenţa şi personalitatea modelului.

Ca şi în portretul lui Rudolf Leenhof, cumnatul său, însoţit de o femeie, din pictura “În barcă”, de la Metropolitan Museum, realizată cu câţiva ani înainte la Argenteuil. Scena este structurată dintr-un unghi de vedere foarte înalt care transformă apa din fundal într-un fel de zid albastru, care se ridică vertical în spatele celor două personaje. O asemenea tehnică derivă din studiul stampelor japoneze de care Manet se declara interesat. În acest tablou, pictorul renunţă la tonurile închise, de ispiraţie spaniolă, alegând o compoziţie cromatică în tonuri de alb, bleu şi maro.

Doamna Manet în seră

Acelaşi lucru în “Berthe Morisot cu buchetul de violete”. Era logic ca o asemenea uşurinţă a facturii, atâta intensitate şi apropiere de femeia care pozează să ducă la presupunerea unei intimităţi între pictor şi modelul său. Dar Manet regăseşte anumite coduri ale portretului atunci când este vorba despre pictarea mondenelor din anturajul lui. Bust, la o distanţă rezonabilă, “Domnişoara Isabelle Lemonnier”, această fiică a unui bijutier celebru şi sora Mariei Charpentier, soţia nu mai puţin celebrului editor şi colecţionar a cărui familie a fost portretizată de Renoir, se întoarce către o manieră agreabilă, partea de jos a tabloului este flou pentru a sugera mai bine uşurinţa şi graţia. O facilitate pe care pictorul n-o avea totuşi, el care era renumit pentru că-şi tortura modelele cu numărul incalculabil de şedinţe de poză.

Totuşi, această impresie de viu domină în ultimele sale pasteluri, pe care pictorul bolnav continuă să le realizeze până la capăt, în mijlocul frumoaselor femei elegante, ca “Domnişoara Suzette Lemaire, văzută din faţă” (către 1880), pe care le iubea mai mult decât orice şi pe care le făcea să râdă cu glumele ale. Artă, pentru a rămâne în viaţă.

Băiat cu spadă

Cum să nu te gândeşti la Zola în faţa acestor portrete mai vii decât modelele lor: “Ştiţi ce efect produc pânzele domnului Manet la Salon. Ele sparg peretele pur şi simplu (…). Nu mai priviţi tablourile vecine. Priviţi persoanele vii care sunt în sală. (…). Priviţi acum celelalte pânze, cele care surâd prosteşte în jurul vostru: veţi izbucni în râs, nu-i aşa?”.

Catalogul expoziţiei este elegant prezentat şi impecabil documentat. Elaborată şi aprecierea acestei părţi a operei lui Manet de către Emmanuelle Amiot-Saulnier.

La scurt timp de la deschiderea sa, expoziţia a înregistrat un adevărat succes, iar biletele sunt sold out. Royal Academy of Arts a decis să prelungească programul până la miezul nopţii, chiar şi duminica.