Regimurile arabe autoritare, susţinute de Occident în schimbul alierii în lupta împotriva terorismului, trăiesc acum cu teama propagării revoluţiei tunisiene în rândul unor popoare care vorbesc aceeeşi limbă şi trăiesc în aceeaşi sărăcie. În unele state magrebiene salariul minim pe economie este mai mare decât cel din România.
Urmând exemplul tânărului care a aprins scânteia revoltei din Tunisia, un egiptean şi-a dat foc, luni, în faţa clădirii parlamentului de la Cairo. Un alt egiptean şi-a dat foc la Alexandria şi a murit la spital în scurt timp. Trei gesturi similare au fost făcute şi în Algeria, iar un asemenea caz s-a petrecut şi în Mauritania.
Teama repetării scenariului tunisian a umbrit summitul economic de la Sharm el-Sheikh, din Egipt.
Preşedintele ţării gada, Hosni Mubarak, are toate motivele să se teamă că planul său de a-l impune ca succseor pe fiul său Gamal va eşua. Până la a se demonstra implicarea externă pe care o sugerează unii miniştri tunisieni, revoltele din Tunisia s-au datorat sărăciei şi creşterii şomajului. Or, în Egipt şomajul este net superior celui din Tunisia, în timp ce salariul minim este de doar 70 de dolari, faţă de 250 de dolari în Tunisia. O cincime din populaţia Egiptului trăieşte cu mai puţin de doi dolari pe zi, potrivit ONU.
Egiptul, cea mai populată ţară arabă, trăieşte de 29 de ani sub stare de asediu, condusă de acelaşi preşedinte, cel mai longeviv din lumea arabă. Relicvă a Războiului Rece, Hosni Mubarak, un ofiţer de aviaţie şcolit în URSS, participant la războiul de Yom Kippur şi mâna dreaptă a fostului lider Anwar El Sadat, are rivali de temut. Fostul director al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, Mohamed ElBaradei, laureat al Premiul Nobel pentru Pace, a declarat, la Viena, că schimbarea este „inevitabilă” în Egipt. ElBaradei a declarat că va boicota alegerile prezidenţiale din Egipt, din această toamnă, dacă nu se vor întreprinde reforme democratice.
Oficialii marocani au facut, la Sharm el-Sheikh, la restabilirea ordinii în Tunisia, extrem de importantă pentru stabilitatea Magrebului, dar şi pentru acordarea unor ajutoare ţărilor arabe sărace.
În comparaţie cu Tunisia, situatia economică este mai rea în Algeria, Maroc, Iordania, Siria, Yemen, unde şomajul este ridicat, sistemul de sănătate la pământ, iar clivajul dintre clasa potentaţilor şi restul populaţiei este enorm.
În Algeria, preşedintele Abdelaziz Bouteflika nu se bucură de o situatie mai bună. Deşi salariul minim este de 205 dolari pe lună, cazul tunisian dovedeşte că relativa prosperitate este departe de a asigura stabilitatea unui regim de mână forte. Bouteflika, care se află la putere din 1999, a modificat constituţia, astfel încât să poată deţine un număr nelimitat de mandate prezidenţiale.
„Principala lecţie a Tunisiei este că nu poţi anticipa întotdeauna o revoluţie. Autocraţiile pot părea stabile, dar nu sunt. Dacă vorbeai cu un analist din Orientul Mijlociu acum cinci săptămâni şi îi spuneai că regimul din Tunisia va cădea într-o lună, ar fi râs. Deşi acest scenariu poate părea improbabil acum în ţări ca Algeria şi Egipt, el nu mai trebuie privit este astfel”, spune Shadi Hamid, director la Brookings Doha Center din Qatar.
