Uniunea invizibilă a nedreptăților

”Guvernele unor țări de la periferia UE se opun imigrației ferm, de pe poziții naționaliste. Cu toate acestea, electoratul lor se teme de o amenințare opusă: că prietenii și membrii familiilor vor pleca din țară. De fapt, ungurii, polonezii și italienii pleacă în număr mare din țară, iar sondajele arată că cei care rămân sunt îngrijorați de rata mare a emigrației și de de străinii care le iau locul”, scrie pentru Project Syndicate Federico  Fubini, jurnalist la Corriere della Sera.

”Potrivit Consiliul European pentru Relații Internaționale, 52% dintre italieni ar susține o lege care să ”incrimineze plecarea italienilor pentru perioade lungi de timp”. Același lucru îl susțin 50% dintre polonezi și 49% dintre unguri. Atitudini similare pot fi întâlnite în Romania și Spania, deși nu la același nivel de îngrijorare.

Pe de altă parte, în contextul alegerilor europene, partidele la putere în Polonia, Ungaria și Italia își exprimă teama față de ”invazia” imigranților. Aparenta contradicție dintre ceea ce simt alegătorii și mesajul liderilor politici trebuie luată în seamă când încercăm să estimăm cum va arăta noul Parlament European.

Uniunea invizibilă a transferurilor

Statisticile oficiale subestimează, cel mai probabil, nivelul la care a ajuns emigrarea din Europa Centrală și de Est. Potrivit Eurostat, majoritatea statelor UE din Europa Centrală si de Est au suferit pierderi de populație de peste 10%. Între 1989 și 2017, au plecat în străinătate 20% dintre români, 12% dintre bulgari, 7% dintre polonezi și 5% dintre unguri, dar și 3% dintre italieni. Procentele sunt cu siguranță mai mari, pentru că Eurostat i-a luat în calcul doar pe imigranții care anunța autoritățile că pleacă din țară. Cei mai mulți imigranți nu fac asta, însă sunt obligați să se înregistreze în țara în care se stabilesc. Așa se face că, în 2017, Italia a raportat ca 22.000 de italieni au plecat în Marea Britanie, în timp ce guvernul de la Londra a înregistrat 50.000 de italieni.

Principala destinație a migrației intra-UE este însă Germania. Potrivit Destatis, oficiul național de statitsică al Germaniei, imigranții intra-UE din țară au ajuns la 2,7 milioane în intervalul 2008-2017. Două treimi dintre ei provin din țările care au aderat recent la UE; ceilalți sunt în principal din Portugalia, Spania, Italia, Grecia.

În mai puțin de un deceniu, cei mai noi membri ai UE au făcut două favoruri majore celei mai puternice economii din UE. În primul rând, influxul de mână de lucru din Est a compensat scăderea demografică a Germaniei, care ar fi însemnat reducerea populației cu 1,6 milioane in perioada 2009-2017 (Germania are spor natural negativ începând din 1972).

În al doilea rând, cei mai noi membri UE au oferit economiei Germaniei peste 100 de miliarde de dolari din banii lor, prin investiția pe care au făcut-o în educarea și pregătirea celor două milioane de tineri (vârsta medie este de 30 de ani) care s-au mutat în Germania. Dacă îi includem și pe imigranții care au venit în Germania din Sudul Europei, suma primită de Germania ajunge la 220 de miliarde de dolari (și asta ținând cont că cei plecati aveau studii superioare, dar și medii sau mai deloc). Politicienii și comentatorii nordici care sunt oripilați că UE devine o ”uniune a transferurilor” din Vest către Erst ar trebui să ia seama la aceste statistici.

Nu mai trebuie să spunem ca imigranții europeni cu pregătire superioară au o pondere diproporționat de mare în masa totală, iar UE a beneficiat de această plecare a creierelor, în timp ce periferia a pierdut. FMI a arătat cât de mult a avut de pierdut creșterea productivității de pe urma plecării acestei forțe de muncă. Rezultatul a fost adâncirea faliei dintre veniturile din cele mai dezvoltate țări UE și cele mai puțin dezvoltate, iar astfel a crescut și motivația cetățenilor de a migra de la periferie spre centru.

Muncă fără plată

Nu e o coincidență că democrația liberală și statul de drept au început să sufere în țările care sunt speriate de plecarea cetățenilor: Ungaria, Polonia, România și Bulgaria. Populația predominant tânără care pleacă este și cea mai liberală. Având o minte mai deschisă și ambiții de realizare personală mai mari, ei aleg ceea ce economistul Albert O. Hirschman numește ”exit”. În loc să stea acasă și să-și arate opoziția față de regimurile iliberale, ei le cedează pârghiile de influență celor care sunt motivați în primul rand de ”loialitatea” față de regim.

Nu toate țările de la periferie sunt în aceeași situație; de fapt, e o diferență mare între Europa Centrală și de Sud-Est și Europa de Sud. În Sud, discrepanța față de veniturile din nucleul UE este ciclică și limitată, nu mai mare de 10% în termeni de putere de cumpărare. Însă în Est este altă poveste. În ciuda creșterii puternice, convergența cu Europa de Vest a rămas un vis.

Să ne uităm la veniturile din Estonia, Ungaria, Polonia și România. În 2016, venitul anual in Europa de Vest (media între Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Olanda, Belgia, Suedia și Finlanda) era cu 42% mai mare decat cea din tarile din Est, față de 60% în 1989. În termeni de bani cash, lucrurile stau altfel – vesticii câștigau cu 14.751 de dolari mai mult în 1989 și au ajuns la 17.647 mai mult în 2016. 

Nu e de mirare că atât de mulți est-europeni pleacă în Vest. În 2018, costul brut al forței de muncă pe oră era de șase ori mai mare decât în Bulgaria, de cinci ori mai mare decât în România, de peste trei ori mai mare decât în Polonia și Ungaria și de peste două ori mai mare decât era în Cehia. Mai rău, în ultimul deceniu, Polonia, Ungaria, Cehia și Croația s-au îndepărtat și mai mult de procentul din PIB reprezentat de salarii față de situația din Germania. Munca contează mult mai puțin în PIB decât în Europa de Vest în general. (Vezi si Deposedarea economică şi extraeconomică a României).

Pentru a înțelege cum se întâmpla asta, să ne uităm la lanțul de producție al companiei germane Audi. Audi produce motoare la Gyor, în Ungaria, iar apoi le pune pe mașini la 595 de km. distanță, la Ingolstadt, în Bavaria. Productivitatea muncii este cam aceeași la Gyor și la Ingolstadt. Însă salariu lunar brut de bază din Ungaria ajunge să fie echivalentul costului pentru o zi de producție în Germania, datorită reducerilor speciale de taxe și faptului că valoarea adăugată de la Gyor este monetizată abia în Germania, prin vânzarea automobilelor.

Salariile mici din Europa de Est sunt rezultatul unor legi depășite, care nu se pot compara cu negocierile colective din Vest. Modelul salariului minim care a fost instituit în timpul tranziției de la comunism, la începutul anilor 1990, s-a dovedit perdant. Pe scurt, țările estice s-au luptat pentru câteva bucățele din lanțul de producție al unor mari multinaționale din Vest, iar pentru asta au menținut salariile cât mai jos și le-au oferit multinaționalelor reduceri de taxe care au redus veniturile statului.

Taxe minime pentru investitori, o politică păguboasă

Ca să fie și mai rău, regulile UE pentru ajutoarele de stat care să promoveze convergența Est-Vest au avut rezultate exact opuse. Comisia Europeană permite reduceri de taxe mai mari în regiunile mai puțin dezvoltate, pentru a crea locuri de muncă și a genera creștere. În Italia de Sud și în alte regiuni sărace au fost asemenea reduceri de taxe cu decenii în urmă, iar acum modelul se aplică în Europa de Est.

Însă politica Bruxellesului are alte consecințe. Spre exemplu, BMW a putut să forțeze Slovacia și Ungaria să participe la un soi de licitație pentru cine reduce mai mult taxele. Ungaria a oferit o reducere de 50%, iar Slovacia de 35%. Așa a ajuns Ungaria să devină gazda unei uzine BMW.

Acesta nu este un caz izolat. ONG-ul Finance Uncovered arată că sunt multe situații în care companiile străine încheie acorduri foarte benefice în statele estice. Profitul Audi din 2015 în Ungaria a fost taxat cu 0%, la fel și profiturile Lidl în Cehia. Asemenea exemple se pot găsi și în Bulgaria, Polonia. Printre companiile care au beneficiat de tratament preferențial din partea statelor estice se numără Volkswagen Skoda și Foxconn (in Cehia), GE Infrastructure (Ungaria), Lukoil (Bulgaria).

Finance Undercover a mai arătat că taxele mici nu stimuleaza economia, cum susțin mulți economiști, ci aceste reduceri de taxe practicate în Est nu fac decât să mute povara fiscală pe umerii cetățenilor obișnuiți. TVA-ul este la cote mai mari în aceste țări decât media OCDE, ceea ce arată că guvernele au compensat privilegierea marilor companii exploatând cetățenii. Politica Bruxellesului de a permite favorizarea companiilor pentru a obține convergența Est-Vest a sfârșit doar prin a spori profiturile investitorilor străini.

Consecințele acestei politici trebuie combătute. Investițiile străine îmbogățesc elita locală și nu produc stimuli câtă vreme politicienii oferă concesii tot mai mari pentru a atrage proiecte din Germania și din alte părți. În zona noii uzine BMW din Debrecen, acoliții premierului Viktor Orban au câștigat contracte generoase cu statul. Mai rău, pentru a atrage BMW, Orban a propus așa-numita ”lege a sclaviei”, care adaugă 400 de ore de muncă suplimentară pe an și le permite companiilor să plătească aceste ore abia peste trei ani.

Problema tuturor

Politica fiscală distorsionată și salariile mici din Estul Europei contribuie la subminarea clasei de mijloc în întreaga Europă. Angajații din noile state membre mai puțin dezvoltate știu că productivitatea lor nu este cu mult mai mică decât în Vest, însă ei sunt departe de a-și pemite aceleași bunuri și servicii ca și omologii din Vest. Nu se pot atinge de ultima generație de iPhone, de medicamente și nici de programele performante de educație pentru copiii lor, iar asta alimentează frustrarea și fatalismul în regiune.

În acest timp, clasa de mijloc din Europa de Vest este concurată de forța de muncă ieftină care vine din Est. Reacția politică este aproape aceeași: alegătorii nemulțumiți sunt deschiși față de retorică eurosceptică revanșistă.

Iar emigrarea din Est continuă în ritm susținut, reflectând și agravând diviziunile economice, demografice și politice care amenință Europa. Indiferent de ce se va întâmpla la alegerile europene, UE va trebui să ia o decizie: să ignore disparitățile regionale și să permita statelor vestice să continue să extragă profitul din noile țări membre sau să accepte că dușmanii Europei vor avea doar de câștigat dacă aceste disparități nu vor fi combătute.”