Va dăm o idee. Ce mai putem vizita în România

Patrimoniul Mondial UNESCO include și șapte Biserici fortificate. Între acestea, este și cea de la Câlnic, județul Alba. Cetatea Țărănească din Câlnic, împreună cu celelalte monumente istorice din localitate, formează „Centrul Cultural Internațional” patronat de Institutul de Arheologie şi Istoria Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca și Asociatia „Ars Transsilvaniae” România. În spațiile din cetate, au fost şi sunt organizate mai multe expoziții documentare şi de artă, iar capela a devenit aula în care se desfășoară simpozioane, colocvii şi conferinţe. În aceeași ambianţă, s-au desfăşurat concerte şi audiţii de muzică medievală, renascentistă sau barocă.

Dar s-o luăm cu începutul, deci:

(foto vedere generală)

Cum se ajunge la Câlnic

Din drumul (DN1) ce leagă Sibiul de Sebeş-Alba, între Miercurea Sibiului şi Sebeş, există un drum în stare bună, semnalizat cu indicator care, la capătul a 3 km, ne duce până lângă cetatea Câlnic. În apropiere există şi ieșire de pe autostradă, la aproximativ 5 kilometri, urmând indicatoarele, este cetatea Câlnic.

Parcarea este în față, oarecum ironic amplasată, între cetatea sobră și tăcută, și magazinul universal de peste drum. Te cobori așadar la mijloc de lumi, între vechia și noua „ordine”. N-apuci să te pierzi în ițele istoriei, că te aduc în prezent o pereche de ochi isteți, insistenți și gălăgioși creându-ți nu „un leu de pâine” ci țigări. Ete na, vremurile sunt altfel!

Dacă poarta cetății este închisă custozii pot fi găsiți telefonic numărul fiind afișat pe poarta monumentului.

Cetatea reprezintă cel mai valoros edificiu istoric și, totodată, marca distinctivă a satului Câlnic. Datorită păstrării sale în bune condiții, în mijlocul unei localități purtând până azi amprenta civilizației coloniștilor germani stabiliți in Transilvania, edificiul a fost înscris în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO (1999).

Istoric și trăsături

Localitatea Câlnic se află în sudul județului Alba, în partea de vest a Depresiunii Apoldului, într-o zonă colinară străbătută de valea pârâului Câlnic, afluent al râului Secaș. Spre sud, așezarea este străjuită de Dealurile piemontane ale Sebeșului, prelungiri ale Munților Cindrelului. Înspre nord se învecinează cu Podișul Secașelor.

Apropierea de Sebeș, la 13 km, și Sibiul, la 49 km fac ca locul să fie greu de „ratat”, drumul spre localitate este foarte accesibil. La Câlnic săpăturile arheologice demonstrează o continuitate de viețuire, începând cu așezarea neolitică și cea din epoca bronzului, la vestigiile dacice si romane, ori din epoca migrațiilor până în evul mediu. Iar satele din împrejurimi au interesante situri și monumente istorice.

Numele localității, amintit mai întâi la 1269 (villa Kelnuk) este de sorginte slavo-română, după cum susține Nicolae Drăganu. Toponimul a fost preluat de sași (Kelling) și de unguri (Kelnek). Numele de Câlnic este frecvent întâlnit în întreg spațiul locuit de români, mai cunoscute fiind cele din Caraș-Severin sau Gorj.

Malul stâng al pârâului cu același nume era locuit predominant de comunitatea săsească, iar pe malul drept, în zona mediană a satului se află cetatea, fostă reședință nobiliară, biserica evanghelică și casa parohială. Pe același mal drept, la sud și sud-vest de centru s-a dezvoltat cartierul românesc, românii fiind prezenți, se pare, încă din secolul al XVII-lea. În 1733 erau 220 de familii, ca la 1857 numărul românilor sa fie mai mare decât al sașilor cu 200 de suflete. În mijlocul cartierului se află noua biserică ortodoxă, construită între 1960-1969, pe locul vechiului lăcaș ce data din 1792.

(foto ansamblu cetate)

Cetatea are un amplasament întrucâtva atipic.

Fortăreața nu domină împrejurimile de la înălțimea unei coline, ci se situează într-un punct de joasă altitudine, în imediata apropiere a pârâului Câlnic. Deși aflată la mică distanță de strada principală și centru, evoluția urbanistică a localităţii nu a ajuns să o înglobeze tramei stradale, așa cum s-a întâmplat în numeroase cazuri din mediul săsesc.

Incinta exterioară sau zwinger-ul, are un diametru maxim de cca 70 m. Datorită înălțimii sale (cca 3 m) pare deosebit de scundă în comparație cu celelalte elemente de fortificație. Curtina se sprijină pe mai multe contraforturi și prezintă din loc în loc metereze (guri de tragere). În partea sud-vestică, dominând drumul Reciului ce trece prin imediata vecinătate, se află un bastion semicircular.

Incinta interioară este cea mai impozantă cu cei 7m înălțime. Traseul său descrie un oval alungit pe direcția NE-SV, cu diametru maxim de cca 50m. Pe diametrul scurt este fortificată cu două turnuri: turnul porții și un turn de apărare . În partea de nord, incinta se sprijină pe trei contraforturi masive din beton armat, instalate în urma lucrărilor de restaurare.

În cetate se intră printr-un tunel răcoros, întunecat, pe care sunt afișate informații și imagini ale locului. Vag, de undeva departe, se aud acorduri baroce. Treptat, devii personaj din poveste.

Cetatea, așa cum poate fi observată astăzi, este constituită din două rânduri de ziduri (incinte) cu traseu oval, dispuse concentric și întărite cu elemente de flancare: două turnuri și un bastion.

Poarta de intrare este apărată de un coridor fortificat sau barbacană. Centurile de ziduri protejează curtea interioară, inima cetății, în care se află capela, fântâna și turnul–locuință sau donjonul. Cel din urmă domină prin înălțimea și masivitatea sa întregul complex. Câteva cămări, unele păstrate mai bine, iar altele ruinate, sunt adosate incintei interioare. Ansamblul este construit în cea mai mare parte din piatră de carieră (calcar), înecată în mortar. Pe alocuri este folosită și piatra de râu, iar în jurul multor deschideri (ferestre de tragere) s-a utilizat cărămida. Poarta de intrare, galeria de apărare ce încununează turnul porții și cadrele deschiderilor de la cămări sunt din lemn.

De cum pășești în curtea interioară, începi să te minunezi. De nimic extraordinar, ci de acele detalii firești, care lipsesc majorității cetăților sau bisericilor fortificate: primești bilet de intrare, există ghid, iarba e perfect tunsă, trandafiri înfloriți la toate colțurile, scări accesibile, acoperișuri tradiționale, ferestre și uși (nu termopan) întregi și la locul lor, un aspect curat și îngrijit. Nimic nu-ți agresează ochii, mai nimic nu face notă discordantă. În cetate, liniștea sună a cântec de păsări, timpul e măsurat de greieri, aerul te mângâie.

La turnul de apărare din, de formă prismatică (plan rectangular), se accede printr-o ușă deschisă la etajul întâi. Diviziunile pe verticală ale interiorului au dispărut, însă se pot reconstitui pe baza urmelor lăsate. La cele două niveluri superioare turnul păstrează metereze înalte și înguste, deschise spre laturile care flanchează curtina la exterior. Este încununat cu un acoperiș piramidal. După pierderea rostului militar al cetății, în acest turn aerat și rece se păstra slănina. Din acest motiv mai este cunoscut și sub numele de turnul slăninii (Fleischerturm).

Cu cei cca. 24 m înăltime, turnul porții reprezintă una din dominantele verticale ale ansamblului. Intrarea în curtea interioară se face pe la parterul acestui turn, acoperit cu o boltă semicilindrică. Spre exterior, între două contraforturi mascate parțial de zidurile barbacanei, se află lăcașul de culisare al hersei (grilajul de poartă). Accesul în interiorul turnului se face printr-o scară de piatră, sprijinită pe un arc amplu de zidărie, care conduce spre intrarea de la etajul întâi. De aici, pe scări de lemn se urcă până la galeria de apărare de la ultimul etaj, protejată de un acoperiș în patru ape. Aici se află patru clopote, motiv pentru care construcția se mai numește și turnul clopotelor.

În curtea interioară se află cămările, capela și turnul donjon. Cămările sunt funcționale și astăzi, fiind adăpostite sub un acoperiș în două ape ce urmează traseul incintei.

Capela

Este o construcție de tip sală, încheiată spre răsărit cu o absidă semicirculară ușor decroșată. Fundația absidei suprapune vestigii ale unei clădiri mai vechi, al cărei rost nu este clar și pare din exterior o căsuță din povești, cu fântâna idilică de lângă. Nici vorbă de biserica impunătoare pe care te-ai aștepta să o găsești într-o fortificație țărănească. De fapt, Biserica sașilor din Câlnic este amplasată în afara cetății, cunoscută în sat ca „Biserica din Deal”, unde este și cimitirul. Este bine conservată, deși aici nu se mai țin slujbe pentru că sași nu mai sunt în sat. Ea găzduiește o orgă realizată de maestrul Carl Hesse din Viena, în 1867. Alte opt orgi realizate de acesta se găsesc în interiorul capelei – un spațiu strâmt și auster și promisiunea ce se întinde ca o mână protectoare, de deasupra altarului: „ Amintiți-vă, sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”. De-a lungul vremii, voi au fost mulți, mereu alții. Poate voi, mâini care ați clădit această capelă, voi, oamenii satului, voi, fii plecați în altă zare sau voi pribegi ce aruncați priviri grăbite, luați locul în poze și mergeți mai departe. Voi, noi, toți.

Accesul în capelă se face pe la vest, printr-un portal gotic, singurul element de piatră profilată al construcției. Câteva ferestre de forme diferite se află pe fațadele de vest, sud și est. În peretele sudic al navei, la mică înălțime față de nivelul de călcare, au fost practicate niște deschideri înguste, de tipul meterezelor. Funcția lor este incertă. Ar putea indica faptul că edificiul a avut inițial altă destinatie. Un acoperiș unic învelește întreaga clădire, de la frontonul triunghiular și până la absida altarului. Interiorul capelei este tăvănit. O tribună de lemn datată în 1733 este adosată peretelui vestic, fiind sprijinită spre interior pe doi stâlpi lucrați din trunchiuri de stejar. Parapetul are panouri pictate cu motive florale. Câteva locașuri de grinzi, vizibile pe peretele nordic, indică faptul ca tribuna continua pe această latură.

Incinta cetății e dominată de Turnul Donjon, înalt și masiv

Ultima construcție care compune ansamblul cetății din Câlnic, dar prima ca vechime este masivul turn donjon. În epoca romantică, acest impresionant vestigiu medieval a fost supranumit turnul Siegfried. De plan dreptunghiular, cu ziduri groase de cca 1 m, turnul se ridică până la 27 m înălțime (20 m zidăria, 7 m acoperișul în patru ape).

Donjonul este cel mai reprezentativ element al fortificației, având inițial funcția de turn-locuință. Din acest motiv conține unele detalii constructive speciale. Parterul turnului, pivnița, este o amplă încăpere boltită. Bolta semicilindrică, din piatră înecată în mortar, păstrează până azi urmele cofrajului din lemn cu ajutorul căreia a fost construită. Destinația inițială a spațiului a fost de depozit pentru familiile nobiliare rezidente în donjon. Accesul se făcea exclusiv printr-o scară practicată în grosimea zidului, care cobora de la etajul întâi.

Astăzi intrarea este directă, din exterior, printr-o poartă deschisă la începutul secolului XX în peretele nordic. Poarta este protejată printr-o copertină de țigle, sprijinită pe două picioare masive de zidărie. Pivnița este aerisită printr-o deschidere îngustă practicată în peretele sudic.

Etajul întâi era camera de locuit, dotată cu un șemineu ale cărui urme sunt vizibile pe zidul vestic. Această sală a fost la rândul ei boltită, însă bolta s-a prăbușit, păstrându-se doar lunetele pe pereții de nord și sud. Încăperea e luminată prin mai multe deschideri ample, care aveau probabil ancadramente din piatră. Astăzi s-a păstrat unul singur, spre est.

În Turn este amenajat un muzeu etnografic

Turnul donjon a fost amenajat ca spațiu muzeal, colecțiile de artă populară și medievală, fiind expuse pe două nivele. Colecția muzeală cuprinde valoroase obiecte de artă, unele de o vechime apreciabilă, marea majoritate fiind donate de Zoe și Marius Porumb.

Vizitatorii au ocazia să admire icoane pe sticlă și lemn, ceramică, mobilier și costume populare, covoare și textile, obiecte de cult, gravuri, vechi tipărituri românești și germane, obiecte metalice sau sculptură în lemn. Pivnița adăpostește o expoziție referitoare la creșterea viței de vie, fiind prezentate unelte și obiecte legate de viticultură, impresionante pentru vizitatori fiind butoaiele de stejar de mare capacitate (5000-6000 litri) din această pivniță nobiliară. Vinurile din Câlnic sunt cunoscute încă din evul mediu, mențiunile documentare fiind încă din secolul al XVI-lea. În 1659 sunt amintite via bisericii evanghelice câlnicene (Vineta ecclesiae Kelnicensis) sau via Parohiei (Vineta parochiae Kelnicensis).

(foto pivnița)

Elementele constitutive ale cetății din Câlnic, așa cum se văd astăzi, nu aparțin unei singure etape de edificare, ci sunt rezultatul unor faze succesive, a unor adaptări și refuncționalizări. Considerată în ansamblu, fortificația nu este una care să impresioneze prin dimensiuni sau prin sisteme defensive complexe și elaborate. Cetatea din Câlnic este mai degrabă mică și cu elemente de fortificare de bază, simple ca realizare tehnică. Totuși deși nu poate concura cu marile cetăți, fortăreața din Câlnic este considerată foarte reprezentativă pentru o civilizație locală, transilvăneană, și o epocă particulară.

Poate capela evanghelică pare din exterior o căsuță din povești, cu fântâna idilică de lângă, cu interiorul un spațiu strâmt și auster și promisiunea ce se întinde ca o mână protectoare, de deasupra altarului: „Amintiți-vă, sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”, ne vor face să ne întrebăm:

Care voi? De-a lungul vremii, voi au fost mulți, mereu alții. Poate voi, mâini care ați clădit această capelă, voi, oamenii satului, voi, fii plecați în altă zare sau voi pribegi ce aruncați priviri grăbite, luați locul în poze și mergeți mai departe. Voi, noi, toți ce am trecut sau vom trece pe sub bolta răcoroasă a intrării din Cetatea Câlnicului.

Surse: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_din_C%C3%A2lnic; https://cetateacalnic.ro/.