Valeriu Stoica: regimul comunist cu adevărat absurd

Se pare că Valeriu Stoica nu bănuia că “autobiografia” sa va ajunge într-o zi să devină publică. Drept urmare, în toate ieșirile sale publice a pozat în om de dreapta și un înverșunat adverar al comunismului. O mostră – pe care o putem numi “tupeu” – este și unul dintre numeroasele editoriale scrise în săptămânalul “22”, pe care vi-l redăm integral. (R.G.D.)  
 

Memorie și luciditate 

(“22 plus” – 6 iulie 2010)  

Numai cine a trăit în regimul comunist poate înţelege cu adevărat absurditatea acestui tip de totalitarism. Dar cum poate fi convertită această experienţă personală într-un avertisment credibil pentru cei care au avut şansa istorică să nu o cunoască pe propria piele? Deşi au trecut numai două decenii de la demantelarea sistemelor comuniste din Europa de Răsărit, au început deja să capete curaj cei care reiau sloganul bine cunoscut al intelectualităţii de stânga, conform căruia nu marxismul este vinovat de cea mai mare tragedie a secolului XX, ci modul în care acesta ar fi fost deformat de cei care l-au pus în practică. Iată de ce forţa mesajului anticomunist nu se poate întemeia doar pe descrierea şi inventarierea suferinţelor generate de punerea în operă a ideilor marxiste. Desigur, acest efort este necesar, iar memoria colectivă trebuie să păstreze, pentru totdeauna, în depozitele sale, amintirea zecilor de milioane de victime ale experimentului marxist. Este însă nevoie de mai mult decât atât.

Este nevoie de luciditate pentru a rezista iluziilor pe care încă le mai stârneşte în diferite medii intelectuale utopia marxistă. Luciditatea este singurul instrument eficient pentru a trece dincolo de experienţa istorică şi pentru a pune în lumină mecanismele ascunse ale sistemului comunist ca întruchipare a răului.

Imperfecţiunea originară  a naturii umane este, în egală măsură, o sursă a binelui şi a răului în istorie. Sistemele politice totalitare, mai ales cele de stânga, au dovedit însă că încercarea de a institui o natură umană perfectă şi o organizare socială ca expresie a acestei perfecţiuni, în loc să înlăture răul din istorie, cum au dorit gânditorii din care s-au inspirat artizanii unui asemenea demers politic, a avut ca rezultat eliminarea aproape totală a binelui din istorie. Din fericire, tocmai imperfecţiunea intrinsecă a naturii umane, incompatibilă nu numai cu victoria totală a binelui, ci şi cu victoria totală a răului, a erodat, în cele din urmă, un tip de sistem politic a cărui putere părea invincibilă. Numai printr-o bună cunoaştere a marxismului şi a rădăcinilor sale, care coboară adânc în istoria gândirii utopice, asociată cu o investigaţie sistematică a crimelor săvârşite şi a suferinţelor provocate de sistemele politice construite pe acest temei teoretic, este posibilă o pedagogie eficientă care să se împotrivească ispitelor comunismului. Altfel spus, memoria şi luciditatea condiţionează succesul acestei pedagogii.

Nu cunosc în România decât un singur intelectual care să descrie şi să explice atât de convingător originile intelectuale ale comunismului şi consecinţele concrete ale experimentării acestei utopii. Este Vladimir Tismăneanu. Nu ştiu dacă el este un apostat. Adică nu ştiu dacă a crezut cu adevărat, în tinereţe, în utopia comunistă. În orice caz, este unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai gândirii marxiste. Trimiterile pe care le face deseori la Kołakowski nu sunt deloc întâmplătoare; ei au o experienţă comună; au trăit în sistemul comunist, au evadat din el, au trăit în lumea liberă şi au avut şansa să facă o comparaţie, şi la cald, şi la rece, între ideile marxiste şi cele liberale, pe de o parte, şi experimentarea istorică a acestor idei, pe de altă parte. Dacă o asemenea comparaţie utilizează instrumentele memoriei şi lucidităţii, rezultatul nu poate să fie decât un ataşament solid faţă de valorile liberale şi o demontare minuţioasă a iluziilor comunismului. Vladimir Tismăneanu şi-a câştigat un binemeritat prestigiu internaţional tocmai pentru că, prin ceea ce a scris, prin activitatea sa universitară, prin intervenţiile sale publice, a probat atât fidelitatea critică faţă de valorile şi instituţiile democraţiei liberale, cât şi curajul de a face o autopsie nemiloasă a ideilor şi experimentelor marxiste. Iar Comisia pe care el a prezidat-o şi care a întocmit Raportul care a dus la condamnarea comunismului de către preşedintele României va rămâne în istorie tocmai pentru că a îmbinat, în activitatea sa, memoria şi luciditatea.

Nu este întâmplător că  dreapta românească şi-l revendică pe Vladimir Tismăneanu ca pe un adevărat reper intelectual; el este nu numai un rafinat liberal, ci şi un adevărat patriot.