Un film postat pe site-ul WikiLeaks.org a creat şoc în rândul presei mondiale, al oficialităţilor americane şi al opiniei publice, el punând sub semnul întrebării modul în care au acţionat uneori militarii americani în Irak şi, deopotrivă, felul în care Pentagonul a gestionat situaţiile jenante pe care aceştia le-au creat uneori. În acelaşti timp, filmul consemnează în direct şi jertfa jurnaliştilor în teatrul de război irakian, unde până acum au murit 139 de gazetari. Întâmplarea a avut loc pe 12 iulie 2007, când două elicoptere Apache survolau o zonă din Bagdad, oficial pentru a acorda ajutor unor militari angajaţi într-o confruntare cu insurgenţii locali, dar şi pentru că se semnalase că pe o stradă s-ar afla un depozit de arme. În realitate, aşa cum arată filmul de 38 de minute, nici vorbă de lupte şi de depozit de arme. Strada respectivă era pustie.
Apare la un moment dat un grup de civili ce nu se agită, iar membrii săi nu folosesc arme, contrazicând astfel versiunea oficială a Pentagonului comunicată imediat după incident. Or, imaginile şi convorbirile dintre membrii echipajelor, cât şi ale acestora cu comandamentul de la sol arată contrariul. Nici vorbă de confruntări armate cu insurgenţii locali, iar totul văzut acum pare un remake al filmului „Apocalypse Now” sau un prost joc video de-a războiul în care a ucide pe cineva este la fel de uşor ca într-un joc de copil. „De acord. Deschid focul. Spune-mi când îi ocheşti. Tragem. Haideţi. Foc. Continuă să tragi. Continuă să tragi. Continuă să tragi. O, yeah, priveşte aceşti nemernici morţi!”
În justificarea sa, echipajul de pe Apache a spus că unul dintre cei de la sol purta un aruncător de grenade RPG7 (în realitate, era fotograful de la Reuters, Namir Noor-Eldeen, 22 de ani, ce avea un aparat cu teleobiectiv), iar altul avea un automat Kalaşnikov (era celălalt angajat al Reuters, Saïd Chmagh, 40 de ani, ce ţinea în mână o cameră video). Tot Pentagonul le-a reproşat jurnaliştilor că nu purtau cât mai vizibil semnele lor privind statutul de reprezentanţi ai presei. Sigur, acest ultim aspect poate fi discutat, se poate zice că ecusoanele nu se zăreau clar din elicopter, dar nu s-a explicat cum de, în pofida unui antrenament serios, militarii de pe Apache confundă un aparat foto cu teleobiectiv cu un RPG7, iar o cameră video cu un AKM. Mai curând, înregistrarea audio arată că ei au privit totul ca un joc video, un fel de reality show. Au tras şi au comentat cu cinism ce se întâmplă la sol după ce au folosit muniţie de 30 mm destinată blindatelor!
Altfel, cum se explică replici precum: „Dă-le foc la toţi! Trage! Continuă să tragi! Uită-te la nemernicii ăia morţi”? Pe urmă, când apare o camionetă din care doi oameni încearcă să ajute răniţii, tirul se reia şi mai tare, doi copii fiind răniţi. „E vina lor că-şi aduc copiii în luptă!”, se comentează în elicopter, în vreme ce la sol zac moarte zece persoane, între care cei doi ziarişti de la Reuters. Cum spuneam, la început Pentagonul a vorbit despre un incident cu un grup de insurgenţi, ceea ce imaginile şi banda contrazic total. Apoi, a invocat faptul că jurnaliştii n-ar fi avut semne distincte.
La 16 iulie 2007, Reuters a cerut deschiderea unei anchete asupra decesului celor doi salariaţi ai săi, dar Pentagonul a refuzat, apreciind că trupele sale din Irak au acţionat respectând legile războiului şi regulile lor de luptă. Totuşi, invocând Freedom of Information Act, legea americană ce permite accesul cetăţenilor la consultarea oricărui document oficial al statului, Reuters a încercat în august 2007 să obţină o copie a casetei video. Şi acest lucru i-a fost refuzat. Acum, când totul a devenit public, Pentagonul este în corzi.
Ca şi în cazul atrocităţilor comise la puşcăria Abu Ghraib din Bagdad, denunţat public tot de presa americană, oficialii militari americani au trebuit să recunoască realitatea. Mai întâi, au spus că filmul este autentic. Dar n-au explicat de ce au ascuns adevărul şi n-au oferit Reuters copia casetei video. În presa mondială, s-a vorbit din nou că administraţia Bush este cea care a adoptat această poziţie a ascunderii adevărului. Dar care poziţie n-a rezistat în timp, presa fiind iarăşi la datorie. Nu e mai puţin adevărat că s-a pus iarăşi problema preţului plătit de reporterul de război pentru a informa corect şi la timp despre evoluţia situaţiei de pe front.
În Irak, până acum au decedat 139 de gazetari. Lor li se adaugă cei care îi ajută: cameramani, sunetişti, translatori, şoferi, ceea ce face ca în realitate cifra să fie mai mare. De altfel, în cei şapte ani de război irakian au murit mai mulţi jurnalişti decât în conflictul din Vietnam, care a durat dublu.
În fine, câteva cuvinte despre site-ul WikiLeaks.org. Creat în 2006, el are un palmares impresionant, dând publicităţii rapoarte guvernamentale, proiecte de legi, documente de un deosebit impact ce-au declanşat mari scandaluri politice şi financiare. Între altele, el a difuzat 500.000 de mesaje schimbate la 11 septembrie 2001. A fost supravegheat de mai multe agenţii de informaţii guvernamentale, iar contraspionajul armatei americane îl consideră „o ameninţare potenţială”. Acest lucru s-a întâmplat după ce oamenii săi au decriptat fişierele armatei americane şi au putut obţine caseta din 12 iulie 2007 pe care au dat-o publicităţii, stârnind atâta vâlvă întemeiată.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.