Vară rossiniană

Expoziţiile “Gioachino  Rossini. Omul şi muzicianul”. 150 de ani de la dispariţia celebrului compozitor Gioachino Rossini.

După ce Teatro alla Scala l-a omagiat recent pe Rossini cu o expoziţie avându-l curator pe celebrul regizor Pier Luigi Pizzi, cu costumele îmbrăcate de Maria Callas, Lucia Valentini Terrani, Giulietta Simionato…, desenate de Zeffirelli, Italia îl celebrează cu două expoziţii găzduite la sediul Palatului Mosca – Musei Civici, la Art Space, respectiv, Muzeul Arheologic din Palatul Malatestiano.

Două expoziţii biografice, dar nu numai, cu documente inedite şi o concepţie originală, îmbogăţite cu piane de epocă (pe unele dintre ele a cântat probabil chiar Rossini), provenind din Colecţia Claudio Veneri.

Un parcurs expoziţional rafinat, posibil graţie legii speciale privind marile aniversări, promulgată tocmai cu această ocazie, şi care va fi aplicată şi marilor “întâlniri” cu Leonardo şi Rafael.

S-a scris că între Gluck şi Wagner întreaga dramă muzicală este compusă de Rossini. Nu este o glumă şi nici o exagerare. Nu poate fi subestimată o operă pentru care Wagner avea cea mai mare admiraţie.

Muzician, compozitor, gastronom, bon vivant, Gioachino Rossini (Pesaro, 1792 ‒ Passy, 1868) a fost un artist prolific, rafinat, admirat de public şi de critică, care a inovat profund muzica clasică europeană a epocii, fiind definit de Giuseppe Mazzini drept “un titan al forţei şi îndrăznelii”.

Iar regizorul de operă, criticul şi romancierul Bruno Streiff îl considera pe Rossini “un gânditor al muzicii”, enumerând motivele pentru care comediile lui sunt greu de interpretat atât de către cântăreţi, cât şi de către dirijori sau regizori. “Trebuie păstrat stilul buf, aducându-i însă o notă suplimentară. Rivalii compozitorului nu creau decât în zona comicului accentuat. El, dimpotrivă, introduce sentimente (ca în cavatina Rosinei din Bărbierul), pin care personajele sunt credibile”.

Ca şi în viaţa reală, sunt situaţii care combină comicul (pentru spectator) cu poezia sau neliniştea (pentru personajul respectiv). Rossini insistă asupra valorii metaforice a muzicii, comparând limbajul şi notele. Imaginile-simbol sunt marca marii muzicii şi în aceasta constă forţa gândirii muzicale a lui Rossini.

Expoziţia de la Pesaro îl prezintă pe Rossini într-o manieră directă, prin trei secţiuni. Una este dedicată operelor de artă din prestigioasa Colecţie Hercolani, în posesia căreia a intrat cu câteva luni înainte de a muri, colecţie cedată de familia cu acelaşi nume ca plată pentru un împrumut primit de la el înainte cu câţiva ani. Astfel, Rossini a devenit colecţionar de artă, posesor al unui corpus de opere mergând de la secolul al XIV-lea bolognez la maniera sieneză a Renaşterii veneţiene, ajungând până în secolul al XVIII-lea cu busturile lui Napoleon şi preţioase piese de mobilier şi de porţelan, bogat decorate.

A doua secţiune este curatoriată de Conservatorul Rossini, creat prin testamentul său şi menit să lege Pesaro de scena muzicală internaţională, instituţie care posedă o vastă colecţie de manuscrise, partituri, librete de operă şi fotografii, dintre care o parte este expusă pentru prima dată public. Un patrimoniu care s-a format graţie clarviziunii lui Rossini, care se relevă în expoziţie prin cea de a treia secţiune, un fel de “instalaţie teatrală multimedia”, curatoriată de Emanuele Aldrovandi, axată pe video-uri, obiecte şi documente.

Fiecare etapă a parcursului povesteşte un aspect al personalităţii lui Rossini. De la mărturia mamei sale la aceea a mezzosopranei Isabella Colbran sau la cea a unui soldat napoleonean care l-a cunoscut pe tatăl artistului, este portretizat un Rossini foarte apropiat de mama sa, senzual în relaţiile cu femeile, dar care îşi urmăreşte cu sagacitate cariera, care moştenise de la tată gustul pentru viaţa frumoasă. Sunt expuse şi meniurile compuse de Rossini, care trădează pasiunea pentru gastronomie (se spune că într-o zi nu l-a primit pe Wagner pentru că era ocupat să supravegheze coacerea unei pulpe de căprioară).

În sfârşit, este relevată inexplicabila melancolie care l-a cuprins pe Rossini la numai 37 de ani, în plină maturitate fizică şi intelectuală, şi care l-a constrâns să se retragă din lumea scenei: o maladie care a bântuit, în secolul următor, mulţi alţi artişti, intelectuali, gânditori, de la  Lucio Battisti la Kurt Cobain.

Rossini şi muzica

Dacă expoziţia de la Pesaro s-a axat pe Rossini omul, la Fano, Muzeul Arheologic din Palazzo Malatestiano găzduieşte “o mică, dar rafinată expoziţie cu caracter intelectual”, cum o caracterizează Niccolò Lucarelli, marcând  începuturile teatrale ale unui Gioachino care de la vârsta de 9 ani cânta la violă la Teatro della Fortuna. Un teatru proiectat de scenograful Giacomo Torelli, care, la jumătatea secolului al XVII-lea, a inventat stilul scenografiei italiene baroce, vizibilă într-o serie de uleiuri pe pânză, realizate de un anonim, care reproduce invenţiile decorative ale lui Torelli.

Expoziţia continuă cu preţioase documente – scrisori, partituri, manuscrise – scrise chiar de Rossini, primele cu greşeli de gramatică, ultimele vioaie şi pline de siguranţa penei. Documente fascinante, ce relevă caracterul maestrului. Documente care, dincolo de indubitabila valoare estetică, impresionează pentru că sunt scrise de mâna marelui compozitor din Pesaro. În sfârşit, printr-o serie de interviuri video cu personalităţi din lumea muzicii clasice, publicul este ghidat spre descoperirea şi înţelegerea compoziţiilor şi execuţiei operelor rossiniene.

O expoziţie asemănătoare cu “sora” ei din Pesaro, intelectuală, dar dinamică, capabilă să intereseze şi să emoţioneze publicul.

Rossini Opera Festival

Anul acesta, la a 39-a ediţie, festivalul îi dedică marelui compozitor, între 11 şi 23 august,  câteva evenimente speciale. Sunt programate trei noi producţii în premieră mondială. Este vorba despre două titluri rare, Ricciardo e Zoraide şi Adina, şi despre opera cea mai populară a compozitorului Il Barbiere di Siviglia, trei tipologii principale ale operei rossiniene: drama, farsa şi opera comică.

Ricciardo e Zoraide va fi dirijată de Giacomo Sacripanti, cu Orchestra Sinfonica Nazionale della Rai, iar în scenă vor putea fi aplaudaţi Juan Diego Florez, artistul cel mai iubit la Pesaro, alături de Pretty Yende şi Sergey Romanovsky. Regia este semnată de Marshall Pynkoski, cunoscut de publicul italian mai ales pentru mozartianul Lucio Silla de la Scala din 2015.

Adina a inaugurat festivalul în 1999. De această dată, este o coproducţie cu “Wexhold Festival Opera”, propusă în regia Rosettei Cucchi, cu costumele concepute de Daniele Naldi, cu Diego Matheuz la pupitrul cunoscutei Orchestra Sinfonica “G. Rossini”. În cast, un oaspete obişnuit al Festivalului, Vito Priante, şi  o tânără debutantă la Pesaro, Lisette Oropesa.

Triada este încheiată de Il Barbiere di Siviglia, dirijat de Yves Abel, alături de Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI, cu o echipă de solişti experimentaţi, ca Davide Luciano, Maxim Mironov, Aya Wakizono, Pietro Spagnoli, Michele Pertusi şi Elena Zilio care va oferi publicului, în mod sigur, un excelent rol al Bertei. Unicul debutant este… Pier Luigi Pizzi, care, în lunga sa carieră, a pus în scenă multe opere rossiniene, dar nu Bărbierul, regizorul semnând şi scenografia.

Publicul îi va putea asculta şi pe tinerii solişti de la Accademia Rossiniana “Alberto Zedda” în Viaggio a Reims, sub bagheta lui Hugo Carrio, în regia mereu actuală a lui Emilio Sagi.

În sfârşit, marea finală va fi Petite Messe Solennelle, în versiune cu orchestra, dirijată de Giacomo Sagripanti şi cu voci de prim rang: Carmela Remigio, Daniela Barcellona şi Celso Abelo, care va avea şi o videoproiecţie în Piazza del Popolo.

Să amintim şi Cabaret Rossini, cu Massimo Ranieri, Antonio Ballista…