„Versailles şi Anticul”

Univers dominat de figura lui Apollo şi conceput de Regele Soare, Castelul de la Versailles, cât şi grădinile sale sunt o referinţă permanentă la Antichitate şi la mitologie.

De la colecţiile de piese antice ale suveranilor la marile decoruri populate de zei şi eroi din Pantheon, „Versailles şi Anticul” explorează toate relaţiile între Versailles şi Antichitate.

Expoziţia cuprinde mai mult de 200 de opere provenind din cele mai mari colecţii franţuzeşti, cuprinzând sculpturi, picturi, desene, gravuri, tapiserii, piese de mobilier şi de artă. Ea constituie teatrul unei întâlniri inedite între multiplele tipuri de opere, de materiale şi epoci. „Diana de la Versailles”, conservată în Muzeul Luvru, revine aici după 1797.

S-ar putea vorbi despre o reconstrucţie a Versailles-ului dispărut după revoluţia franceză. Pentru prima dată, ansamblurile dispersate au fost reunite acum şi prezentate publicului. Ele pot fi văzute şi în grădinile castelului, populate acum de copii, precum „Venus calipiga”, executată pentru Ludovic al XIV-lea.

Afrodita numită şi Venus din Arles

O scenografie teatrală şi spectaculoasă, concepută de Pier Luigi Pizzi, creează emoţie.

Grupul original sculptural „Latona şi fii săi”, realizat din marmură albă pentru grădinile de la Versailles, a fost restaurat şi este expus după 30 de ani.

O altă sculptură remarcabilă din marmură albă îl reprezintă pe „Hermes”, alături de trei opere antice venite de la Roma. „Cincinnatus”, plecat din Versailles în 1797, a revenit acum. Acest consul şi dictator legendar al Romei ar fi părăsit, după spusele lui Titus Livius, câmpul de luptă pentru a prelua conducerea armatei romane. El este reprezentat ca Hermes care-şi leagă sandaua, cu un gest suspendat parcă, ascultând ordinele lui Zeus.

Statuia egipteană „Isis” se întoarce şi ea de la Luvru şi va rămâne la Versailles, fiind plasată în Orangerie. Executată în marmură neagră, ea este considerată regina Egiptului.

Diana la vânătoare

În ceea ce priveşte picturile, acum pot fi admirate „Tomyris, regina sciţilor”, o pânză monumentală de Rubens, ce era amplasată în spatele tronului lui Ludovic al XIV-lea. Subiectul este tratat după grecul Herodot. Regina Tomyris i-a refuzat propunerea de căsătorie lui Cyrus cel Mare, care era pe cale să constituie imperiul Persiei. Rubens o prezintă aici în faţa tronului, introducând capul lui Cyrus într-un vas umplut cu sânge, aluzie la cantitatea de sânge vărsat în timpul incursiunilor sale războinice.

O altă pictură impresionantă este „Iris trezindu-l pe Morfeu”. Subiectul este inspirat de „Metamorfozele” lui Ovidiu. Pânza se înscrie în temele galante ale secolului ce va urma.

Vas de formă romană, având ca decor Sacrificiul Ifigeniei

Într-o altă galerie tronează un Barometru monumental, de inspiraţie antică, fabricat în secolul al XVIII-lea, pentru Ludovic al XV-lea. El este realizat din lemn aurit şi sculptat şi reprezintă o alegorie a Păcii cu ajutorul simbolurilor împrumutate din Antichitate.

Cadranul este tratat ca un blazon bordat de flori şi încadrat de câteva dintre atributele războiului: steaguri, lănci… Este susţinut de doi amoraşi, unul ca simbol al victoriei, altul cu o ramură de măslin cu inscripţia „beau fixe”.

Secretul cel mai bine păstrat de la Versailles

Permanenţa antichităţii în secolul al XVIII-lea

Niciunul dintre cele 12 milioane de vizitori care intră în fiecare an la Versailles nu cunoaşte „Micul Grajd al Regelui”, care adăposteşte o colecţie excepţională de 5.000 de sculpturi şi mulaje după antic. Închis de 30 de ani, acest loc extraordinar a fost în sfârşit deschis, nu de mult, publicului.

Nu este vorba de vreo clădire modestă, ataşată edificiului, ci de o construcţie a marelui arhitect Jules Hardouin-Mansard. În termeni moderni, ne aflăm într-o ghipsotecă, în care mulajele după opere din şase secole alătură religia istoriei, iar busturile marilor bărbaţi de stat stau faţă în faţă cu nimfele. Lunga istorie a acestei ghipsoteci este fermecătoare. Ea reuneşte trei fonduri importante: colecţia de mulaje a Luvrului, cea a Şcolii de Arte Frumoase şi cea a Institutului de Artă şi Arheologie de la Sorbona. Există piese foarte vechi ce atestă gustul lui Ludovic al XIV-lea pentru antichitate, convingerea lui în perfecţiunea artiştilor acelei epoci. Poţi, aşa cum scria La Bruyère, să-i egalezi, doar imitându-i.

Galeria expoziţiei de la Versailles

Colbert a impus bursierilor de la Academia Franţei din Roma copierea operelor antice cu maximum de fidelitate. Astfel, treptat, la Paris se înmulţesc mulajele în ghips şi la Versailles, replicile în piatră sau marmură. Aceste copii devin o regulă în manufacturi ca „Batiments du Roi”, „Mobilele Coroanei”, ducând la o etatizare a lumii artistice. Colecţiile regale se îmbogăţesc spectaculos.

La „Şcoala de Arte Frumoase”, mulajele erau adunate în sălile ce înconjurau marea curte vitrată amenajată de Duban în secolul al XIX-lea. Ele au fost parţial distruse în mai 1968, ca martori ai unui învăţământ academic respins, au fost acoperite de graffiti, dintre care unele au fost lăsate vizibile la restaurarea pieselor, considerându-se că acestea fac parte din istoria operelor şi a învăţământului artistic. Aceste fonduri mărturisesc fascinaţia pentru arta romană şi marile modele venite din Italia, cu mult înaine ca arheologii să scoată la lumină, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, arta clasică şi grecească şi apoi pe cea arhaică, descoperită în săpăturile de la Delos, Olympia şi Delfi. Abia în 1930, aceste mulaje au fost expuse la Luvru, în galeria cu „Victoria din Samothrace”, unde le-a văzut Debussy şi unde coloana dansatoarelor din Delfi i-a inspirat o odă.

Eroi şi eroine antice

Aşa cum subliniază Jean-Luc Martinez, conservator general al patrimoniului şi responsabil al ghipsotecii de la Luvru şi Verailles, „prezenţa între aceleaşi ziduri a mulajelor şi a marmurelor originale arată importanţa pe care o aveau altădată aceste ghipsuri, prezente uneori în săli ca o completare a originalelor”. Astăzi niciun muzeu nu-şi mai permite o asemenea confuzie.

Mitologia galantă din Sala Crimeei

Mulajele îşi regăsesc, în ghipsoteca de la Versailles, vocaţia iniţială, cea a unor păstrătoare de forme şi de civilizaţii dispărute. Spaţiul care le adăposteşte este una dintre cele mai frumoase construcţii ale secolului al XVII-lea francez. Construit de Mansard în 1678, „Micul Grajd” dovedeşte ştiinţa arhitectului, perfecta stăpânire a volumelor şi a spaţiului. Arhitectul era reputat pentru îndrăzneala construcţiilor sale, docil atât cât trebuia în faţa regelui, dotat în a-şi imagina acordul necesar între frumos şi util. Volumele grandioase ale „Micului Grajd” au desemnat locul drept gazdă a ghipsotecii, în 1970. Apoi au fost amenajate galeriile pentru a putea primi un public dornic să descopere originalitatea, dar şi importanţa istorică şi artistică a ansamblului. Mulajele sunt prezentate pe o suprafaţă de 2.500 de metri pătraţi, relevând importanţa acestor opere în afirmarea clasicismului francez.

Ludovic al XIV-lea visa să facă din Versailles o nouă Romă

Hermes legându-şi sandaua

Amator pasionat, regele a colecţionat un ansamblu magnific de statui antice. Ele sunt reunite în expoziţia care, după afirmaţia preşedintei ansamblului Versailles, Catherine Pégard, evocă un stil asociat unui loc al Puterii. „Pasiunea lui Ludovic al XIV-lea pentru colecţie a constituit o întâmplare fericită pentru cei mai mari artişti ale căror opere aveau să depăşească uneori modelele antice”.

Expoziţia reuneşte, până în 13 marie 2013, 200 de opere, printre care ilustre antichităţi ce se întorc pentru prima dată la Versailles după Revoluţia Franceză. Este un ansamblu de picturi şi de sculpturi, mărturii ale unor civilizaţii dispărute. Ludovic al XIV-lea, ca toţi suveranii Europei, a căutat să le achiziţioneze, aşa cum a făcut cu „Venus Pudica”, numită şi „Venus Medicis”, un nume ce subliniază prestigioasa ei provenienţă. Sau să le copieze, ca în cazul lui „Bachus copil”. Instalate apoi la Versailles, în marile apartamente şi în grădini, ele au oferit imaginea unei Antichităţi recompuse spre gloria regelui, dar au servit şi de model creatorilor care au colaborat la marele şantier de la Castel. Cât despre picturi, capacitatea lor de a convinge le face preţioase: mitul eroului şi al Regelui Soare, căruia Versailles îi va închina un adevărat imn, va fi făurit în scopuri politice. În timpul lungului secol dedicat clasicismului de inspiraţie antică, rareori au fost avansate păreri, ca aceea a lui Nicolas Poussin, care să sugereze că „poezia este mai adevărată decât istoria”.

Iris trezindu-l pe Morfeu

Aşa cum declară criticul Hervé Grandsart, castelul Regelui Soare este spaţiul de expresie privilegiat şi spectaculos pentru o astfel de colecţie.

„Dacă nu eşti roman, fii demn să devii”. Sunt cuvintele lui Horatio, eroul lui Pierre Corneille, care ar putea rezolva dilema lui Ludovic al XIV-lea, în 1661, când a preluat integral puterea.

Încă din Renaştere, cultura şi arta greco-romane, hrănite de o bogată mitologie, deveniseră referinţe supreme în Europa. Condusă de Francisc I, Franţa a intrat în corul ţărilor noii culturi clasice, bazate pe Antichitate şi pe cuceririle Renaşterii, dar direcţia n-a putut fi continuată de urmaşii lui, prinşi în conflicte religioase.

Sub domniile lui Henric al IV-lea şi Ludovic al XIII-lea, colecţia regală de sculpturi greco-romane, zise antice, nu cuprindea decât două opere majore, figurile în mărime naturală ale „Dianei la vânătoare”, oferită de Papa Paul al IV-lea în 1556 lui Henric al II-lea şi restaurată în 1602, şi un „Bachus”.

Thomyris, regina sciţilor

Ludovic al XIV-lea a moştenit acest prim ansamblu, împărţit între Paris şi Fontainebleau, palat în care se găseau, în afara copiilor în bronz după opere antice din timpul lui Francisc I, mai multe sculpturi moştenite de la cardinalul Richelieu. Acest ministru al lui Ludovic al XIII-lea reunise o remarcabiă colecţie de antichităţi cu care a rivalizat cea a succesorului său, cardinalul Mazarin, înainte ca acest tip de colecţie să devină privilegiu regal. Legată de slăbirea nobilimii şi a Corpurilor Legiuitoare, instaurarea fulgerătoare de către Ludovic al XIV-lea a unei puteri absolutiste plasa, cel puţin în teorie, fiecare supus, potrivit rangului, sub protecţia regelui, angajat în modernizarea statului, spre binele comun.

Garanţie a prosperităţii şi unităţii regatului, această refondare a monarhiei s-a sprijinit şi pe o producţie artistică ce trebuia să exalte figura suveranului, în scopul de a contracara Italia. Acuzat că a pus în umbră cuceririle Renaşterii prin gustul său baroc, modelul italian a fost înlăturat în favoarea unei noi sinteze „galice”, având pretenţia de a regăsi peste secole puritatea originală a artei antice. Depozitară a secretelor corpului omenesc şi model de neegalat al observării naturii, arta greco-romană urma să reînsufleţească, fără servilitate, practica sculpturii.

Barometrul lui Ludovic al XIV-lea

Două axe tradiţionale, una a cercetării operelor antice originale, alta a realizării de mulaje care să servească drept model artiştilor, au fost dezvoltate cu o hotărâre şi cu mijloace inedite în Europa. În 1665, Jean-Baptiste Colbert, principalul ministru al lui Ludovic al XIV-lea şi supraintendentul Clădirilor regelui, a decis achiziţionarea a 30 de piese antice din vechea colecţie Mazarin. Alte piese, luate de la Nicolas Fouquet sau oferite regelui, au îmbogăţit colecţiile regale, reunite pentru un timp la Tuileries, în Paris. Dar toată lumea presimţea că Versailles, cu parcul său imens, va fi şantierul major al domniei şi va acapara operele vechi şi moderne cele mai prestigioase. Cu scopul de a confirma pretenţia Franţei de a fi moştenitoarea grandorii romane, a fost fondată Academia Franţei, în 1666, în Cetatea Eternă. Trimişi în valuri, împreună cu alţi artişti, cu arhitecţi şi erudiţi, la Roma, sculptorii au copiat şi au făcut mulaje după celebrele piese antice din colecţiile romane ale Vaticanului şi ale Familiei Medici, dar şi după reliefuri ce decorau unele vase sau monumente cum ar „Columna lui Traian”.

Latona şi copiii ei

În deceniul 1670-1680, trimiterea acestor copii de la Roma către Paris s-a amplificat. Împotriva interdicţiilor papale de a exporta opere ale Antichităţii, agenţii şi ambsadorii regelui, după ce au eşuat în achiziţionarea faimoasei colecţii „Ludovisi” şi a unor alte piese prestigioase, au reuşit să negocieze, în 1685, două sculpturi excepţionale, intitulate „Germanicus” şi „Cincinnatus”. În faţa numărului tot mai mic de opere pe piaţa din Roma, căutările s-au extins în bazinul mediteranean până la coastele Asiei Mici şi ale Cirenaicei. Chiar în Franţa, celebra „Venus”, descoperită la Arles în 1651, a trebuit să fie cedată regelui în 1683. Dorinţa de a strânge o colecţie enciclopedică l-a determinat de altfel pe Louvois, succesorul lui Colbert, să comande unor sculptori italieni copii ale unor opere antice celebre, păstrate la Florenţa. Sosirea mulajelor şi copiilor din Italia a permis artiştilor francezi să realizeze, în ţară, copii, cum ar fi cele semnate de Antoine Coysevox.

Venus calipiga

Opt antichităţi, dintre cele mai prestigioase, au fost rezervate decorării Galeriei Oglinzilor, inaugurate în 1684. După un du-te-vino continuu al operelor în interiorul castelului şi în parc, prilejuit de sosirile succesive, Versailles număra, către sfârşitul secolului al XVII-lea, 30 de mari figuri antice, uneori foarte restaurate, şi un număr încă mai important de copii în marmură şi în bronz. „Venus Medicis” a fost declinată în cinci versiuni, dintre care una în bronz. La fel, vasele „Borghese” şi „Medici” au inspirat o suită de şase vase monumentale.

Triumful lui Saturn în carul tras de dragoni

Îmbogăţite cu opere contemporane inspirate de antichitate şi cu opere alegorice marcate şi ele de caracterul ideal al statuarei greco-romane, Versailles şi parcul lui au devenit cel mai prodigios exemplu de artă statuară. Numai Ecaterina a II-a a Rusiei a mai putut să dezvolte un program la fel de ambiţios. Mai aproape de zilele noastre, în timpul celui de al Doilea Imperiu, James de Rothschild a ţinut să plaseze castelul şi parcul acestuia de la Ferrières sub egida „clasicismului à l’antique” inspirat de Versailles, desigur la dimensiuni mai modeste, prin nenumărate copii după antic, vase şi busturi romane.

Arta antică putea să-i conducă pe artişti la perfecţiune

Apollo în carul său, prezentându-se lui Thetis

În 1715, moartea lui Ludovic al XIV-lea a marcat începutul unei rezerve faţă de antic, cel puţin la Versailles. Din 1692, noua sală de la Luvru care le-a fost consacrată trăda un clar interes muzeal şi arheologic. Antichitatea totuşi nu-şi spusese ultimul cuvânt. Ea rămânea pentru artişti sursă vie de inspiraţie a măsurii şi eleganţei aristocratice, proprie clasicismului francez. Alianţa dintre antichitate şi Bourboni avea să dureze până la sfârşitul monarhiei. Ludovic al XV-lea, regele-cavaler, a cerut să fie portretizat ca un Apollo într-o nuditate eroică, potrivit unei mode a alegoriilor care a cuprins, după prinţi, şi nobilimea.

Piesă de mobilier din camera Mariei Antoaneta, reprezentând un leu inspirat de Egiptul antic

În Italia, ca şi în timpul lui Ludovic al XIV-lea, Roma nu mai era numai la Roma, ci şi la Palazzo Mancini, sediul unei „Academii a Franţei” foarte active. Antichitatea plăcută şi fantezistă a lumii mitologice, rămasă atât de pregnant în pictură, s-a dublat, la mijlocul secolului al XVIII-lea, după descoperirea oraşelor Herculanum şi Pompei, de o producţie mai erudită. După tulburarea naturalistă trecătoare a perioadei rocaille, groteştile şi vrejurile à l’antique au invadat iar decoraţiile interioare, mobilierul şi obiectele veţii cotidiene. La sfârşitul secolului, Egiptul a adus o nouă sursă de inspiraţie, introducând o monumentalitate extremă care a culminat cu producţiile din timpul Primului Imperiu. În acel moment de apogeu al prestigiului Antichităţii, fiecare putea subscrie la ideea, emisă în secolul al XVII-lea, potrivit căreia arta antică putea să-i conducă pe artişti la perfecţiune. Chiar şi în secolul al XX-lea, Henri Matisse, pentru care „statuara antică, mai mult decât orice, permitea realizarea plenitudinii formei”, spunea acelaşi lucru.

Toamna, tapiserie după un carton de Pierre Mignard, secolul al XVII-lea

Cu o putere de fascinaţie intactă asupra vizitatorului, Versailles mărturiseşte nobleţea şi unitatea „Marii Opere” dorite de Regele Soare, adevărată reîncarnare alegorică a lui Apollo şi Alexandru cel Mare.

La organizarea acestei excepţionale expoziţii au participat curatorii Alexandre Maral, Nicolas Milovanovic, Geneviève Bresc-Bautier şi Jean-Luc Martinez. Ea a fost realizată în colaborare cu Muzeul Luvru.