Viața ca o aventură: Done Şerbănescu, ,,Patriarhul” arheologiei românești

Done Șerbănescu poate fi considerat, la cei 88 de ani ai săi, un veritabil ,,Patriarh” al arheologiei românești. Iar asta pentru că, în ciuda vârstei sale venerabile, este deosebit de activ și încă se mai ocupă de activitatea științifică. Și o face aproape la fel de eficient cum a făcut-o în cursul întregii sale vieți: chiar și acum, studiază străvechile relicve istorice, lucrează la o monografie dedicată preistoriei, ia parte la congrese de specilitate, scrie articole științifice legate de arheologie dar de alte aspecte științifice care l-au preocupat în cursul întregii sale vieți. O viață pe care și-a petrecut-o fie printre vestigiile trecutului pe care le-a descoperit pe numeroase șantiere arheologice, fie la cârma unui muzeu deosebit de important, al cărui director a fost, vreme de 45 de ani.

Prima întâlnire cu Preistoria

La fel ca majoritatea celor care și-au dedicat viața arheologiei, și Done Şerbănescu și-a început cariera ca profesor de istorie. Absolvent al Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti, promoţia 1958, el a fost repartizat, la Hârşova, profesor de istorie la Liceul teoretic ,,Ioan Cotovu”. Nici nu se putea o repartiție mai bună pentru un tânăr pasionat de cercetarea trecutului îndepărtat: micul orășel dobrogean este un imens tezaur în care sunt ascunse vestigiile a circa șapte mii de ani de istorie. Încă din primele luni de activitate, pe atunci tânărul profesor a observat mulțimea de fragmente ceramice care ieșeau la iveală cam peste tot. În scurt timp a început să cerceteze acele cioburi și a identificat locul din care proveneau. Astfel se face că el este cel care a descoperit ,,Tellul” de la Hârșova, o movilă înaltă de circa 15-20 de metri, formată prin acumularea, în timp, a unor străvechi urme de locuire. Specialiștii au stabilit că acele vestigii, aparțin Culturii Gumelniţa, una dintre cele mai remarcabile din Europa preistorică. O civilizație căreia Done Șerbănescu i-a dedicat cea mai mare parte a vieții lui profesionale.

Ulterior, în 1964, din anumite motive, mai curând administrative, tânărul profesor a plecat din Hârșova și s-a mutat, împreună cu familia, la Oltenița. Pe atunci, viața la Hârșova era destul de complicată: nu prea existau magazine ori aprozare de unde să-și cumpere cele necesare vieții de zi cu zi. Iar asta a dus la o situație cu totul inedită. În momentul în care l-a anunțat pe directorul liceului că va pleca, acesta a făcut tot posibilul să-l convingă să rămână pe post. Pus în fața unui refuz categoric, bietul om i-a făcut o ofertă pe care, în condițiile de atunci, o fi considerat-o de nerefuzat: ,,Hai domne rămâi aici că-ți dau un sac de cartofi.” Mutat la Oltenița, Done Șerbănescu a lucrat, între 1964 și 1968, ca inspector la Comitetul de Cultură al raionului Oltenița, care pe atunci făcea parte din Regiunea București. Apoi, între 1966 și 1968 a fost șef de secție în cadrul aceluiași Comitet. Din 1968 și până în primăvara anului 1974 a fost director al Muzeului de Arheologie din Oltenița, iar între 1974 și 1990 a fost muzeograf principal. Iar din același an și până în 2013 a fost iarăși director al Muzeului din Oltenița. Dar toate aceste date sumare, alcătuiesc doar o biografie oficială, similară unui CV. Între aceste ,,repere” cronologice relativ seci, există o realitate concretă: săpături sistematice desfășurate, decenii la rând, pe zeci de șantiere arheologice din care au ieșit la lumina zilei mii de vestigii ale trecutului îndepărtat. În plus, chiar și acest muzeu are o istorie interesantă. Înființat în anul 1957, el s-a bazat, inițial, pe donația lui Barbu Ionescu, un pasionat colecționar de antichități pe care el le-a dăruit muzeului. În 1958, expoziția de bază a instituției a fost deschisă pentru public într-un sediu modest: o fostă cârciumă din localitate. Ulterior, exponatele au fost mutate într-un sediu cu adevărat deosebit: o clădire care, inițial, ar fi trebuit să adăpostească o bancă. ,,Zestrea” inițială a noii instituții muzeale s-a completat în urma campaniilor de săpături arheologice efectuate aproape an de an, astfel că acum conține peste 15.000 de obiecte străvechi, cu o inestimabilă valoare științifică. Muzeul din Oltenița a fost primul și, pe atunci, singurul muzeu din România consacrat unei singure culturi preistorice. Mult mai târziu a fost deschis și cel de al doilea: Muzeul din Piatra Neamț, dedicat culturii Cucuteni.

Strămoșii ,,Gumelnițani”

Străvechile vestigii pe care Done Șerbănescu le-a descoperit, încă din tinerețea lui, atât la Hârșova cât și în multe alte locuri, aparțin unei epoci istorice pe care specialiştii au botezat-o Cultura Gumelniţa. Cine au fost ,,Gumelnițanii”? Și de ce sunt atât de importanți încât să li se dedice un întreg muzeu? Apărută cândva, în jurul anilor 4600 î.Hr, Gumelnița a fost una dintre cele mai spectaculoase civilizaţii ale Europei preistorice. Pe atunci, graniţele de azi nu aveau, desigur, absolut nici o semnificaţie: „Gumelniţanii“ viețuiau pe un teritoriu vast, din Carpaţi și până la Marea Egee. Un teritoriu imens, stăpânit de populaţii înrudite, purtătoare ale unei culturi comune. O cultură senzaţională, care a apărut pe vremea când Sumerul mai avea de aşteptat încă 1.000 de ani până să merite rangul de „leagăn al civilizaţiei“, iar Egiptul, încă 1.500 de ani până la înscăunarea primului său faraon. Cultura Gumelniţa a fost descoperită la începutul secolului trecut în Bărăgan, lângă comuna de la care şi-a împrumutat numele. La fel ca „vecinii“ lor de la Cucuteni ori „verii“ mai tineri de la Hamangia (cei care au creat celebrul „Gânditor“), „Gumelniţanii“ au fost, și ei, nişte artişti rafinaţi. Renumita „Zeiţă de la Vidra“, ceramica modelată în forme antropomorfe, machetele de case dar și de temple, sunt doar o parte dintre superbele vestigii rămase de la ei. Tot în zonă a fost descoperit și „Templul cu coloane“ de la Căscioarele, dar acesta este ceva mai vechi: a fost creat de purtătorii Culturii Boian, premergătoare a Culturii Gumelnița.

,,Imobiliarii” neoliticului

În așezările culturii Gumelnița, la fel ca în orice alt șantier arheologic, primele elemente care atrag atenția sunt urmele unor case străvechi. Bineînțeles că nu sunt clădiri întregi, ci doar detalii constructive: chirpic ars, urmele carbonizate ale unor grinzi și podele de lemn ori împletituri din nuiele. Analizate atent, acestea pun în evidență niște realizări tehnice care, în mod surprinzător, „funcționează“ și în zilele noastre. Este vorba despre casele din paiantă, construite pe structuri din lemn, umplute cu vălătuci din lut. Remarcabil este faptul că majoritatea acelor case aveau câte 2-3 camere care totalizau un „spațiu vital“ de 50-60 mp. Imens, dacă ne gândim că și acum există foarte multe familii care trăiesc înghesuite în 20-30 mp. Cercetătorii au identificat și niște ferestre circulare, acoperite probabil cu bășică de porc, membrană care, unsă cu grăsime, devenea aproape transparentă. De fapt, aceasta a fost soluția folosită în satele europene până în secolele XVIII-XIX, datorită prețului mare al geamului din sticlă. Mai mult decât atât, ,,Gumelnițanii” construiau și clădiri cu 2-3 etaje.

Aurul preistoric

Conform periodizării clasice, Cultura Gumelnița face parte din Epoca Pietrei. Dar, situația reală este mult mai complexă, căci ,,Gumelnițanii” foloseau, totuși două metale: cuprul și aurul. Însă în cazul lor nu poate fi vorba despre o metalurgie propriu-zisă. Iar asta pentru că ambele metale au fost prelucrate ,,la rece”. În cursul unor săpături arheologice, Done Șerbănescu a descoperit la Sultana cinci idoli de formă circulară, confecționați într-o perioadă cuprinsă între anii 4.400- 3950 î.Chr, cel mai mare tezaur din aur neolitic de pe teritoriul României. Atunci el a cerut expertizarea din punct de vedere fizico-chimic al metalului prețios care s-a dovedit a fi provenit dintr-un zăcământ aluvionar. O cantitate cu mult mai mare de aur, prelucrat în podoabe deosebit somptuoase, a fost descoperită la Varna, într-un străvechi mormânt care aparține tot culturii Gumelnița, pe care bulgarii o numesc, însă Karanovo

În litera dar… și în spiritul legii

În 2013, Done Șerbănescu fost distins cu de autoritățile din Oltenița cu titlul ,,Omul Anului 2013”. Dar, tot în acel an, a fost scos la pensie căci, pănă atunci, figurase în evidențe ca angajat. Ulterior el a declarat că a avut un şoc atunci când a fost anunţat că trebuie să nu mai vină la serviciu. Dar până la urmă, s-a obişnuit chiar și cu noul statut: ,,Autorităţile locale m-au anunţat că de pe 16 septembrie nu mai sunt directorul muzeului. Nu s-a întâmplat acest lucru în decursul anilor deoarece au avut nevoie de mine. Am atâtea proiecte încât sunt convins că tot răul este spre bine. Voi fi colaborator al muzeului şi sprijin noua conducere în toate activităţile. Eu voi fi aici pentru că am în spate toate campanile arheologice din judeţ”. Dar, până la urmă, nici această situație n-a durat prea mult. Dl. Done Șerbănescu ne-a declarat că ,, În 2015, directorul Muzeului din Oltenița m-a chemat la sediu și mi-a spus: cedați biroul, nu mai aveți dreptul să studiați și oriunde veți merge, la congrese ori la alte manifestări științifice, să nu spuneți că reprezentați muzeul nostru”. Iar ca să încheie orice discuție, i-ar fi spus: ,,Eu sunt managerul, eu decid.” Anul acesta, pe 25 martie, fostul director Done a înaintat conducerii actuale a muzeului o adresă prin care solicita actualei conduceri permisiunea de a studia câteva obiecte arheologice descoperite de el însuși, la Căscioarele, în campanile de săpături din anii 1992-2012, dar și de a fotografia obiectele pe care, tot el, le-a descoperit în sit-ul de la Ulmeni. Mai mult decât atât, s-a angajat să plătească taxa pe care conducerea muzeului a decis-o pentru vizitatorii care doresc să fotografieze obiectele expuse. De asemenea, solicitantul a menționat, în cererea sa că, în conformitate cu Regulamentul de organizare a muzeului, pentru studiul și fotografierea obiectelor de acola nu există nici un fel de restricții, pentru nimeni. Răspunsul actualei conduceri a muzeului, emis tot pe 25.03.2019, a fost de-a dreptul meschin. Prin acel document, lui Done i se cere să studieze și eventual să fotografieze vechile relicve introduse de el în patrimoniul muzeului ,,într-un spațiu special amenajat, acompaniat de personalul de specialitate al instituției. Dar mai mult decât atât ,,perioada de studiu a obiectelor, precum și fotografierea acestora se va face în urma unui calendar prestabilit, în funcție de disponibilitatea personalului specializat al instituției”. În plus, în adresa respectivă, conducerea muzeului din Oltenița, nu motivează în nici un fel aceste prevederi aproape ultimative. Dar, poate că răspunsul vine de la sine, din prevederea finală: ,,Totodată, vă rugăm ca fiecare studiu de obiect care face parte din patrimoniul instituției noastre, să conțină mențiunea că s-a realizat în parteneriat cu Muzeul Civilizației Gumelnița.” Altfel spus, Done Șerbănescu să gireze, prin prestanța lui culturală și prin relațiile din lumea științifică internațională, activitatea actualului ,,manager” al Muzeului pe care el însuși l-a condus vreme de 45 de ani. Dar, poate că acel Regulament de funcționare o avea, totuși, niște prevederi care să justifice restricțiile impuse lui Done. Dar, în acest caz, actuala conducere a muzeului ar trebui să știe ca, orice lege trebuie aplicată atât în ,,litera ”, cât și  în ,,spiritul” ei.