Recenta declaraţie a lui Victor Ponta că, deşi guvernul său a aprobat proiectul Roşia Montană, el nu este de acord cu acesta şi va vota, ca deputat, împotrivă e un perfect copy/paste după o anecdotă care circula pe la începutul anilor ’80. Se relata acolo despre Aleksei Ivanovici, stahanovist sovietic – un fel de erou al muncii socialiste, cum se numea pe la noi un asemenea individ – care, sărbătorit în pragul pensionării, acorda un interviu oficiosului partidului comunist sovietic şi, la orice întrebare a ziaristului, îşi începea invariabil răspunsul cu formula: „După cum spunea tovarăşul Brejnev la congresul cutare…” (Precizez pentru cei mai tineri că Brejnev a fost conducătorul stalinist al partidului, până în noiembrie 1982, când şi-a depus sufletul în mâinile lui Michiduţă). Excedat după o serie invariabilă de astfel de răspunsuri, ziaristul îl întreabă pe Aleksei dacă, totuşi, nu are şi o părere a lui, personală. Ba am, declară mândru stahanovistul, dar nu sunt de acord cu ea!
Aşa şi prim-ministrul român. Are o părere personală în privinţa Roşiei Montane, dar, din stranii şi obscure motive, nu e de acord cu ea şi trimite proiectul de lege în Parlament, deşi se angajează să voteze contra. Totul e de ochii lumii, după cum şi îndemnul adresat parlamentarilor să voteze conform conştiinţei mi se pare absolut ipocrit. Sunt curios câţi parlamentari PSD vor vota împotriva propriului lor guvern, când se ştiu urmăriţi şi cenzuraţi tocmai în actul cel mai democratic pentru care au fost trimişi de alegători în Camera Deputaţilor sau Senat.
Ar fi extrem de interesant să cunoaştem resorturile care au făcut posibil un asemenea proiect de lege al guvernului, după ce, în opoziţie, întregul USL nu găsea suficiente cuvinte să bălăcărească această escrocherie internaţională ce, după toate informaţiile care circulă pe la noi, ar fi Gold Corporation. Prin ce miracol, partidul lui Ponta ca şi cel al lui Crin şi-au schimbat atât de radical opţiunile, acţionarii firmei canadiene transformându-se peste noapte din vampiri însetaţi de sângele românesc şi, scuipând cianuri şi pe nas şi pe gură, au devenit dintr-odată nişte sfinţişori demni de pus în icoană, ba, mai mult, binefăcătorii noştri, fără ei întreaga economie a României riscând să o ia pe apa sâmbetei. Ca să nu mai vorbim de Chevron, care şi-a primit deja toate aprobările de care avea nevoie pentru a transforma ţara într-un teatru de luptă cu sănătatea noastră, cei pe care nimeni nu ne bagă în seamă.
Să ţină şi acest miracol de enigmele coabitării? După cum scârţâie ea în ultimul timp şi având în vedere brusca răsucire în privinţa proiectului mai sus-amintit chiar la nivelul prim-ministrului, iniţiatorul său cel mai entuziast până acum, s-ar zice că da. Să fi primit prim-ministrul şi el – precum se spunea despre mentorul său Bombonel cu ocazia atâtor afaceri de stat dubioase pe care le-a iniţiat (contractul Bechtel, pierdut de ministrul „marilor proiecte” – de corupţie? – Dan Şova, ca prin minune, cumpărarea fregatelor, privatizarea Petrom etc.), anumite foloase necuvenite, după cum frumos li se zice în limbaj consacrat?
Nu prea există argumente pentru a respinge asemenea posibilităţi. Iar declaraţiile de ultimă oră ale lui Ponta (căci liberalii, mai modeşti, au obiectat doar în privinţa redevenţelor ridicol de mici, tot restul părându-li-se curat ca lacrima în murdara afacere) vin doar pentru a ne arunca praf în ochi nouă, care protestăm cât protestăm, până să înghiţim găluşca, pe româneşte.
Filozofia lui Ponta e cea cu care deja ne-am obişnuit. Totul e pentru binele ţării, începând cu iulie-august 2012: cele 11 comandamente ale Comisiei Europene, coabitarea, continuarea acordurilor cu FMI, gazele de şist şi cianurile. Nu suntem de acord cu ele, dar mergem înainte, tot cu ele în braţe.
