Ziua rememorării Holocaustului

Se învață din ce în ce mai puțină istorie. S-a redus enorm numărul orelor de istorie în școlile din România. Nu ne mai interesează ceea ce s-a întâmplat în trecutul îndepărtat sau în cel apropiat al națiunii și al lumii? Ce fel de repere culturale și umane au studenții de astăzi și profesioniștii de mâine în științele exacte, inginerie, economie, medicină, politologie, filologie ignorând istoria propriei comunități naționale, istoriile Europei și ale lumii? Să fie vorba de amânarea predării istoriei ca disciplină, respectiv de un timp necesar mediilor academice să rescrie istoria națiunii ori de intenția de a avea un sens convergent al narațiunilor care să contribuie la cunoașterea trecutului și nu la politizarea lui? Ceea ce pare de la sine înțeles pentru un cetățean onest, dornic să-și însușească un bagaj de informații și interpretări istorice credibile este re-gândirea și re-scrierea istoriei statale în baza studiilor academice.

Rememorarea Holocaustului este un semn că umanitatea din noi n-a dispărut. El nu poate și nu trebuie comparat cu nici un alt genocid, specificitatea lui fiind inconfundabilă. Auschwitzul reprezintă răul suprem în istoria omenirii, comparațiile cu alte ucideri în masă generând o privire superficială ori fasă a trecutului. Istoricul François Furet susține că originile nazismului și violența care l-a caracterizat sunt inspirate de cultura care s-a poziționat „împotriva democraţiei”, acesta fiind „un element explicativ al nazismului” (François Furet, Errnst Nolte, Fascism şi comunism, traducere în limba română de Matei Martin, Bucureşti, 2007). O mare parte din creaţiile intelectuale ale secolului naţionalităţilor au contribuit la geneza unei paradigme culturale predispuse la metafora diferenţierilor, la excepţionalisme, discriminări şi exclusivisme. Dintr-un asemenea mod de a imagina identitatea colectivă s-a născut rasismul, antisemitismul, discriminarea pe crtiterii de origini, limbă, religie, orientare sexuală, handicap, vârstă, etc. Astfel s-a născut ideologia totalitară și Holocaustul (Victor Neumann, Ideologie și Fantasmagorie, ediția a II-a, 2015; Idem, Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene, ediția a III-a, București, 2015).

De ce rememorarea Holocaustului în România?

Pentru că cea mai mare parte a națiunii ştie prea puţin despre atrocitățile comise în timpul celui de-al doilea război mondial, despre pogromurile de la București și Iași, deportările în Transnistria, detașamentele de muncă forțată, rasismul și antisemitismul politic și cultural, legislația cu privire la minorități, îndeosebi aceea ce îi avea în vedere pe evrei. Se știe prea puțin și se acceptă arareori că situația României în timpul celui de-al doilea război a fost mai complicată decât a altor state. Pe de-o parte, România și-a păstrat propriile structuri instituționale în timpul războiului, fiind un stat independent. Pe de altă parte, a semnat o alianță cu Germania nazistă devenind un aliat important al acesteia și un co-participant la Holocaustul împotriva evreilor și romilor. În fapt, România lui Antonescu a copiat ideologia și politicile Germaniei naziste, aplicând măsuri radicale în Basarabia, Bucovina și Transnistria, teritorii aflate în dispută cu Uniunea Sovietică. Evreii din Bucovina şi din Basarabia au fost deportaţi în Transnistria, un mare număr dintre ei fiind uciși prin împușcare, înfometare, îmbolnăvire, bunul plac al ofițerilor și funcționarilor. Epidemiile răspândite în cele 102 colonii din satele sărace de dincolo de Nistru au fost urmate de împuşcarea evreilor. Era o logică a Holocaustului, una propagată de Germania și împrumutată și aplicată de România lui Antonescu (Armin Heinen, România, Holocaustul și logica violenței, Iași, 2011).

Antisemitismul și rasismul au făcut parte din politica de purificare etnică inițiată și decisă de statul român. După înfrângerea de la Stalingrad, când se părea că Germania va pierde războiul, guvernul României s-a reorientat, încetând vechile politici. Astfel se explică supraviețuirea evreilor într-un număr semnnificativ în Vechiul Regat, în Banat și Transilvania de sud, în pofida faptului că fusese programată excluderea lor. Modernizarea națiunii și a statului român a fost gândită prin purificare etnică, iar această politică a avut la bază lecţia Volksgeist-ului predată de Germania în secolele al XIX-lea și al XX-lea. De altfel, limbajul naţional-socialismului instigând la ură a fost preluat în discursurile clasei politice și în scrierile unor renumiți intelectuali români, pregătind Holocaustul.

Într-o recentă carte remarcabilă, Timothy Snyder afirmă că “înțelegerea Holocaustului este șansa noastră, probabil ultima, de a ne păstra umanitatea. Acest lucru nu este însă suficient pentru victimele lui. Nici un cumul de fapte bune, oricât de vast ar fi, nu anulează un rău deja comis; nici o acțiune de salvare a viitorului, indiferent de cât de mult succes ar avea, nu anulează vreo crimă din trecut” (Timothy Snyder, Pământul negru. Holocaustul ca istorie și avertisment, Traducere în limba română de Adina Avramescu, București, 2018, p.365). Cert este că necunoașterea, uitarea ori negarea Holocaustului crează un precedent periculos. Holocaustul negat înseamnă că oricând se poate repeta. Absența rememorării crează condițiile prielnice unor posibile noi crime în masă. În contextul în care se sting din viață martorii atrocităților din al doilea război, rememorarea Holocaustului e mai necesară astăzi ca oricând.